undeva, pe una dintre străzile învechite ale Iașului, locuiește o femeie în vârstă. gârbovită, fără dinți, mereu singură, iese la plimbare. o întâlnesc uneori în plimbările mele. în restul timpului uit că există. 

timpul ne leagă. mereu când mă vede mă întreabă cât e ceasul. invariabil. la început când o vedeam speram să nu mă întrebe nimic pentru că nu îmi place să fiu întreruptă din gânduri. apoi a început să-mi placă. când o văd mă pregătesc de la distanță: îmi scot căștile, mă uit la ceas și aștept să mă întrebe. sper să mă întrebe. mă tem că dacă n-o face înseamnă că îi e rău. 

nu sunt însă un ceas bun. nu-i zic niciodată ora fixă. aproximez timpul, îl îndulcesc. și îl exprim cu toată căldura de care sunt capabilă. niciodată nu îi zic mai mult, deși fiecare por al ființei mele vrea să îi transmită că o înțeleg și că iubesc faptul că iese la plimbare. și că abia a