Îmi admir ridurile expresive și pline de viață,

Ochii obosiți, roșii

În fiecare reflecție posibilă

În fiecare om obosit.

Mă uit cu uimire la gunoaiele de pe străzi,

Gândesc la gunoaiele din clădiri

Îmi ridic capul și tot ce mă mai liniștește

Sunt norii – și ăia violând intimități.

Câteodată cred că sunt liniștită doar pe drumuri,

Că am impresia că gândurile merg la fel de repede

Ca mine

Și mai sper că fug către alții, cumva,

În vreun fel

Îmi deschid umbrela – plouă

Merg doi pași – nu mai plouă

Râd

Iar plouă

Parcă mai bine rămân sub umbrelă,

Nu văd atât de multe /de ea/

Acum că sunt atâtea umbrele –

Mai multe decât oameni parcă –

E mai mult sens

în mersul haotic al umbrelelor

Fulgerele rare le trăsnesc urechile

Din când în când

Iar ploaia le sună pe umeri

Cu o oarecare precizie//

Umbrelele le strâng gândurile

Laolaltă

Mă întreb ce rămâne din ele

După ce se oprește ploaia