Îmi admir ridurile expresive și pline de viață,

Ochii obosiți, roșii

În fiecare reflecție posibilă 

În fiecare om obosit.

Mă uit cu uimire la gunoaiele de pe străzi,

Gândesc la gunoaiele din clădiri 

Îmi ridic capul și tot ce mă mai liniștește 

Sunt norii – și ăia violând intimități.

Câteodată cred că sunt liniștită doar pe drumuri,

Că am impresia că gândurile merg la fel de repede 

Ca mine

Și mai sper că fug către alții, cumva,

În vreun fel 

Îmi deschid umbrela – plouă 

Merg doi pași – nu mai plouă 

Râd

Iar plouă 

Parcă mai bine rămân sub umbrelă,

Nu văd atât de multe /de ea/

Acum că sunt atâtea umbrele –

Mai multe decât oameni parcă –

E mai mult sens 

în mersul haotic al umbrelelor 

Fulgerele rare le trăsnesc urechile 

Din când în când