ATENȚIE MARE! SPOILERE LA GREU!!!

DACĂ NU AȚI URMĂRIT SERIALUL PÎNĂ LA CAPĂT, NU CITIȚI CELE CE URMEAZĂ!

Cu ochii cârpiți de somnul întrerupt la crăpatul de ziuă, nu mă pot țâne totuși să nu-mi dau și eu cu părerea despre ultimul sezon din Game of Thrones, producția HBO. Asta fiindcă ba mă zgândără unul, ba mă sună altul, ba mă enervează vreun vlogger, ba rămân crăcănat în fața unor stupizenii. Așa că, în lungul articol care urmează, o să-mi prezint propriile păreri. Nu aștept nici comentarii, nici critici, nici aplauze, fiindcă precedentele asemenea dialoguri mi-au adus doar nervi, sfârșiți în tot felul de excese care mi-au mâhnit ficatul și homunculul senzorial. Astea fiind zise, să purcedem!

Game of Thrones este un show de televiziune

Serialul HBO pare să fie din acest punct de vedere victima propriului său succes. În el au investit sentimente, timp și chiar bani atâția oameni încât e practic imposibil să-i mulțumești pe toți, așa cum nu poți alege vinul de nuntă și decolteul miresei ca să fie fericiți toți mesenii. Să nu uităm că serialul a pornit încă de la început cu imagini extrem de „tari”, fie că ele au prezentat sânii lui Cersei bălăgănindu-se incestuos, fie că au fost prim-planuri pe căpățâne retezate. Apogeul imaginilor crud-carnale a fost atins fără îndoială la Nunta Roșie, ușor exagerată după umila mea părere și la episodul sado al scârbosului de Joffrey.

Pe măsură ce dragonii au crescut însă și au putut fi folosiți în lupte, dependența de eye-candy a oricărei asemenea producții a fost satisfăcută de scenele în care bestiile „înflăcărează” totul, iar secvențele de sex s-au mai diminuat până la dezamăgitoarea situație în care Brienne și Sansa au scăpat nedezbrăcate semnificativ (stare de fapt de-a dreptul tristă, mai ales în ceea ce o privește pe ultima dintre ele). Desigur că această evoluție a corespuns și cerințelor generate de creșterea exponențială nu numai a numărului de spectatori ci și a categoriilor de privitori la show.

Indiferent ce credem despre plot, personaje sau diferențele față de cărțile lui Martin, trebuie să recunoaștem că am asistat la cea mai grandioasă producție de televiziune din istorie, că imaginile au fost fabuloase, că granița cu cinematografia nu a existat. HBO a demonstrat că poate reinventa serialul de televiziune, că poate genera un model de afacere la fel de valabil ca acela al superproducțiilor de la Hollywood și, ajutată de noile tehnologii de streaming, a fixat noi granițe în industrie. Care dintre boieri dumneavoastră ați renunța la o asemenea realizare fiindcă lanțul logic-afectiv al trasformării prin care trece mama dragonilor e mult prea fragil? Să fim serioși! Oamenii ăștia sunt producători de televiune și conduc o afacere!

Da, este adevărat că uneori acțiunea cotește în funcție de nevoia regizorilor de a crea imagini spectaculoase, și că acest lucru e mai evident în ultimul sezon, dar asta e tipul de show! Că dacă doream altceva, personaje mai structurate sau introspecții până în colon, umor nebun sau analize psihologice ale unor familii disfuncționale, obsesia comunismului sau elogiul discriminării pozitive ne uitam la teatru TV. Sau la producțiile ce se înfruntă la Cannes! Ca să fiu mai explicit: dacă mama dragonilor alegea să asculte vaietul clopotelor, ce-am fi privit?: o altă dispută verbală, un alt monolog al lui Tyrion, o altă frăsuială redundantă a Lordului Ceapă, a patru sute cincizeci și doua tresărire morală a lui Jon... În loc de asta, am avut parte de o înșiruire de secvențe pe care eu o pun alături de Bătălia celor cinci armate, de la asediul de la Helm`s Deep sau de înfruntarea din forumul de pe Geonosis.

Închei acest subiect repetând că Game of Thrones a pornit și s-a încheiat ca un show de televiziune și, în pofida extraordinarei sale creativități, nu s-ar fi putut desprinde niciodată total de clișeele, de rețetele unei asemenea producții. Tocmai în această zonă se poate identifica diferența subtilă între literatură și scenaristică.

Blestemul părerologilor

Trăim timpul frustrant în care, ca să-ți dai cu părerea, să înjuri, să urăști, să jignești sau să te faci de râs nu ai nevoie decât de o conexiune la Internet și un cont pe „o rețea de socializare”. Asta face ca „spațiul public” să fie plin de mâzgăliturile digitale ale unor oameni care, fundamental incapabili de contribuții originale, își excretă umorile veninoase negând munca altora. Nu mai revin la vestitul comentator român care își începea o cronică folosind memorabila frază „eu nu am citit cartea, dar cred că e proastă” fiindcă ar însemna să particularizăm la România un fenomen planetar.

Rămâne totuși corul incredibil de oameni care critică Game of Thrones din postura de „consumator”, aplicând unei opere de artă criterii de valoare valabile pentru aprecierea unei lasagna congelate sau unui aspirator. „Carnea era prea sărată” se traduce în cazul nostru cu „Daenerys trebuia să urce pe tron”, iar „aspiratorul nu trage prea bine” cu „Aria trebuia să o ucidă pe Cersei”. De ce? Fiindcă eu, consumatorul, trebuie să fiu fericit! Fiindcă ar fi trebuit să pot alege, să contez în deciziile narative. Culmea fracturii logice este că tocmai acest consumator reproșează racordarea prea evidentă a ultimului sezon la gustul public, la ceea ce se aștepta auditoriul justițiar să primească.

Ce să dezbați cu un om care are pretenția ca un personaj ficțional să poată îmbrăca imediat haina unei realități pe care, culmea!, o definește tot spectatorul? Ce să-i explici? Ce să discuți cu cineva care nu a citit cărțile sau cu un altul care habar n-are despre felul în care era organizată lumea feudală în secolele XII-XIII în Franța și în Anglia? Ce să-i zici unui om care nu e familiarizat cu aprecierea lui George Martin pentru tragedia greacă și pentru Shakespeare? Pot ei înțelege îndeajuns de mult din Game of Thrones pentru ca părerea lor să conteze cu adevărat? Eu zic că nu.

Cu toate că multe dintre critici sunt gratuite și chiar idioate, ca orice realizare de o asemenea complexitate, Game of Thrones are punctele sale vulnerabile, fracturile sale, mai bine zis.

Fractura istorică

Ca orice popor lucios de nou, americanii sunt fascinați de istoria pe care nu au trăit-o. Problema este că, de cele mai multe ori, referințele lor la modelul faraonic, la antichitatea greco-romană sau la Evul Mediu timpuriu sunt livrești sau cinematografice. Le cam lipsesc noțiunile și cunoștințele istorice. Asta se aplică atât scenariștilor cât și publicului.

Una dintre excepții este George R.R. Martin, care demonstrează în cărțile sale o cunoaștere profundă a istoriei britanice. De la reinventarea zidului lui Hadrian și a scopului construcției sale, la sistemul de vasalități, de la modelul economic la cel social, el se dovedește un excelent cunoscător al realităților unui timp pe care îl ficționalizează cu ușurință, conferind astfel coerență întregului său univers. În cărți și în primele sezoane ale show-ului, regula descendenței, a sângelui, e una sacrosantă. Faptul că urmașii regelui nu sunt copiii săi naturali e mult mai grav decât incestul care i-a adus pe lume. Catelyn Stark își trădează un copil pentru a salva doi, iar Ramsay Bolton își ucide tatăl fiindcă e convins că, în pofida asigurărilor primite, dreptul fratelui său legitim va prevala până la urmă.

Nu pot trece de acest punct fără a remarca un reproș absolut idiot adus scenariului episodului al cincilea din ultimul sezon, unul care atestă o lipsă crasă de cultură istorică. Mai mulți vloggeri americani cred că gestul lui Tyrion, de a-l elibera pe Jamie pentru a o putea salva pe Cersei nu are nici un sens. De ce? Fiindcă, zic ei, cu Jamie era prieten, iar cu Cersei era dușman. Deh, ce să explici unui om care nu pricepe că în mintea lui Tyrion nu conta decât pruncul nenăscut, următorul Lannister? Veți spune că fac și eu greșeala de a obiectiva un personaj ficțional. Deloc, această concepție derivă din logica timpului în care se desfășoară acțiunea și nu dintr-o trăsătură de caracter a lui Tyrion, construită prin dezvoltări epice.

Nici de decizia scenariștilor de a aluneca într-un sistem politic de tip Star Wars nu sunt foarte încântat. Ideea că feudalismul din prima parte poate evolua spre o formulă de tip electiv, în care regele să fie ales de cei mai importamți dintre curteni, nu e greșită în sine. În fond, un asemenea feudalism a funcționat, culmea, fix în Moldova și în Țara Românească vreo trei secole. Regele era domnitor și el era uneori ales și întotdeauna susținut de marea boierime, fără al cărei acord nu putea semna tratate de vasalitate sau de pace. Atâta doar că o asemenea domnie funcționează atunci când se raportează la un suveran, așa cum erau în istoria reală la noi, Ungaria, Polonia sau Imperiul Otoman.

În Game of Thrones opțiunea pentru o asemenea orânduire e mult prea puțin explicată, mai ales că singurul personaj care a propovăduit „binele public” apărând „the fate of the realm”, adică Varys, murise de ceva vreme. E adevărat că pentru actuala Americă, sedusă inexplicabil de un neomarxism cultural radical, s-ar putea să fie de ajuns, dar pentru restul lumii e cam puțin. La vremea lor, regina Amidala și „mandatele” ei au fost o broască destul de dezgustătoare, pe care am înghițit-o cu stoicismului unui fanatic al Star Wars. Chiar nu mai aveam nevoie de așa ceva.

Fractura magică

O altă premisă fundamentală a începutului seriei de cărți este aceea că lumea cunoștea o intensificare a magiei, o creștere a pulsului ei. Simbolizată (provocată?) de cometa roșie, dezbătută și combătută de religia zeilor noi, energizată de Zeul Luminii și de preoții săi, intensificarea magiei e un element esențial pentru înțelegerea personajelor și a evenimentelor din Game of Thrones.

Acțiunea începe, se dezvoltă și se termină într-o lume în care magia e din ce în ce mai importantă, fiindcă ea trezește forțe latente ale naturii și potențează înzestrări moștenite dar adormite preț de mii de generații. Dacă acest lucru ar fi fost mai clar, dacă scenariștii ultimelor sezoane s-ar fi aplecat cu o mai mare atenție asupra acestui plan narativ al lui Martin, poate că multe dintre reproșurile aduse finalului ar fi fost mai puțin vocale.

Intensificarea magiei ar fi arătat tuturor că simultaneitatea sosirii la Winterfell a Regelui Nopții cu zombalăii săi și a lui Daenerys cu dragonii aferenți nu e întâmplătoare, ci face parte dintr-o înfruntare străveche, că aceste forțe sunt doar manifestări contrare ale unui același fenomen. Magia nouă a făcut ca undeva în nord să renască o frică de întunericul înghețat, iar în deșertul fierbinte să se deștepte furia focului. Ergo, dacă Regele Nopții se sparge în figuri neeuclidiene, nici Daenerys nu poate evolua rectiliniu spre tron. Acesta trebuie ocupat tocmai de acela care concentrează motivul primordial al înfruntării lor și anume esența unei umanități distilate (în?) de Bran prin accesul simultan la toate poveștile lumii. În consecință, nici Jon nu putea să ocupe tronul fiindcă lui îi revenea sarcina rituală de a-și distruge regina, în calitate de deținător al aceleiași încărcături magice ca și Daenerys.

Privită în acest fel, Urzeala tronurilor e doar o poveste dintr-o împletire mult mai largă și ceva mai coerentă, care ancorează umanitatea într-o primordialitate magică și tainică, una în care lumea mai avea cel de-al treilea ochi, acela care privește direct Timpul.

Ce mi-a plăcut la nebunie

Ultimul episod a fost plin de aluzii la operele mele preferate.

• ideea instalării la cârma omenirii a unei conștiințe neumane pentru a-i schimba destinul mă preocupă demult, încă dinainte de a citi Împăratul-Zeu...
• o ființă care accede la un soi de dumnezeire fiindcă știe toate poveștile omenirii și deci tot ceea ce e omenesc seamănă tare mult cu Paul Atreides.
• ideea că oamenii mici fac greșeli mici în timp ce oamenii mari fac greșeli mari am întâlnit-o prima dată la Frank Herbert.
• What`s west of Westeros? I believe you`ll see the White Shores. Look! Frodo is waving at you.
• felul gingaș în care Drogon a apucat trupul mamei sale mi-a adus aminte de King Kong și de Ann Darrow.

Sunt convins că v-ați plictisit deja și de aceea am păstrat ceva tonic pentru final, un lucru care sper că va arunca o perspectivă nouă asupra tristeții încheierii serialului.

Game of Thrones nu s-a terminat!

Eu unul aș putea jura că, nu mai departe de Crăciun, vor începe să apară cărțile rămase. Ele vor întregi cu siguranță un univers care va satisface și pe amatorii mai pretențioși, rotunjind una dintre cele mai complexe creații ficționale ale omenirii, una în care interactivitatea va fi premisa esențială: mă uit la serial sau citesc cărțile? Depinde ce fel de experiență culturală îmi doresc, depinde de cât pot duce!

The post Urzeala americană a tronurilor moldovenești first appeared on Dan Doboș - autorul trilogiei Abația scriitor science-fiction .