Postat Maria
Un punct mic roșu se distingea în imensitatea verdelui
de pe câmpie. Plin de curiozitate, un copil s-a dus să vadă ce este
acolo. Mergând prin iarba verde se întreba ce arătare ar putea fi
aceea. Animale roșii nu mai văzuse niciodată, cu exepția câtorva
gâze, desigur. Să fie oare un om? Ori un duh, sau poate un balaur?
Poveștile bunicilor făceau parte din mintea lui de copil mai
pregnant decât realitatea.
Pe măsură ce se apropia devenea din ce în ce mai prudent
și temător. Era departe de casă, iar strigătele lui de ajutor nu ar
fi alertat pe nimeni. Oricum, curiozitatea îl mâna încă un pas și
încă unul spre arătarea roșie. La început fusese un punct, acum se
mărise și devenise o formă de înălțimea lui. Să fie oare un
om?
Băiatul nu mai văzuse niciodată pe cineva îmbrăcat în
roșu. Toți oamenii din sat aveau hainele terne, cenușii sau
pământii, din pânză aspră ca de sac. Ajuns la câțiva zeci de metri
depărtare, băiatul se opri mirat. Într-adevăr, era o mogâldeață
înțepenită acolo. Părea un om micuț. Dar, ceea ce-l uimea cel mai
tare pe copil era finețea acelei pânze ce-l înveșmânta pe acel om
micuț. Fâlfâia alene în bătaia vântului precum valurile făcute de
pârâul din spatele casei. Privind la ea, gândul îi zbura către
finețea și coloritul aripilor unui fluture.
Se apropie încetișor, cu băgare de seamă, întrucât
străinul părea înțepenit acolo. Era cu spatele la el așa că îi dădu
roată ca să-l vadă mai bine. Fiind obișnuit cu natura, copilul nu
făcea mai mult zgomot decât vântul ce pieptăna iarba în drumul lui
spre sud. Își dădu seama că micuțul, nu era deloc mititel ci era un
om în toată firea ce ședea într-o poziție ciudată cu picioarele
încrucișate.
– Mi se spune „Cel care Sfătuiește”, se auzi vocea
baritonală a bărbatului.
– Aveai ochii închiși. Cum m-ai văzut? strigă necăjit
băiatul, ieșind din iarba deasă prin care se
strecurase.
– Avem mai multe simțuri, iar ochii, de cele mai multe
ori ne înșeală.
– Ce faci aici bătrâne? spuse băiețelul proțăpindu-se în
fața străinului.
– Mă gândesc cum eram și eu ca tine când am avut un vis
ce mi-a schimbat viața.
– Da? Și eu am visat că te întâlnesc.
– Interesant. Și ce-ai visat?
– Atât am visat că o să întâlnesc ceva minunat în
mijlocul câmpului. Apoi, pe la prânz, m-am urcat în podul
hambarului și n-am văzut nimic. Dar m-am mai utat o dată după ce
m-am jucat cu iepurii. Și te-am văzut atunci. Așa că am venit. Ești
ciudat bătrâne.
– He, he, nici nu-ți dai seama cât de mult, spuse râzând
bătrânul.
– Spune-mi de visul tău, îndrăzni copilul mânat de
curiozitate.
– Cred că aveam vreo 10 anișori, cam așa ca tine, când
mi-a apărut un somn o voce minunată cu un chip de femeie, ce-mi
spunea ca să mă duc la intrarea în sat. Să stau și să aștept acolo
un călugăr. Acela îmi va da o comoară.
Așa am și făcut. M-am așezat sub un copac și am așteptat
să vină călugărul. Țin minte cum îmi pierdusem încrederea că va
sosi cineva dupa câteva ceasuri. Mi se făcuse și sete și foame. Dar
până la urmă călugărul a apărut trăgând după el un cărucior cu un
sac extrem de greu. I-am tăiat calea și i-am spus că am visat că
îmi va da o mare bogăție. Atunci acesta mi-a oferit zâmbind căruțul
spunând că l-a găsit abandonat într-o zonă pustie. L-am luat și am
fugit cu el spre casă. Eram singur, părinții mei se prăpădiseră
odată cu ultima molimă care a îngenunchiat satul. Prin urmare, nu
trebuia să dau socoteală la nimeni ce fac și ce car. Trăiam doar
din mila oameniolor și orice avuție mi-ar fi fost de mare
ajutor.
Oricum, surpriza mea a fost nemăsurată atunci când am
deschis sacul. Era plin de aur. Îmi venea să chiui de fericire, dar
mi-era frică de hoți. Nimeni nu trebuia să afle de averea mea. Așa
că am tăcut. Toată noaptea am stat și am chibzuit.
– Și? Ce-ai făcut? îl întrebă băiețelul ai cărui ochi
străluceau ca două mărgăritare.
– M-am gândit mult și după ce am trecut de închipuirile
mele referitoare la viitor, cum să-mi împart banii, ce să fac cu ei
și unde să-i țin ascunși, mi-am adus aminte de chipul călugărului.
Acel zâmbet cu care mi-a înmânat comoara. Mă întrebam atunci cum a
făcut asta? Oare lui nu-i părea rău, oare el nu poftea la acești
bani care, în definitiv erau ai lui, nu ai mei. Odată cu venirea
dimineții am fugit prin sat întrebând de călugăr. L-am găsit destul
de greu. I-am spus că îi dau sacul cu bani înapoi, că nu de bani am
nevoie, ci de acea bogăție care i-a permis să-mi facă acel cadou
fără să clipească.
Călugărul m-a luat în brațe, m-a sărutat pe amândoi
obrajii și cu lacrimile în ochi mi-a zis că asta se învață și se
cheamă înțelepciune. Nu se poate dărui la fel de ușor ca un sac cu
bani. Trebuie ani și ani de învățătură, de practică și o minte
ascuțită, așa ca a mea. M-a luat cu el și așa am ajuns astăzi omul
care sunt.
– Dă-mi și mi nene înțelepciunea călugărului, spuse
copilul bătând din palme de încântare.
– E o viață grea, plină de greutăți. Ești sigur că asta
vrei?
– Nu știu… pot să mă mai gândesc?
– Da, poți. Peste exact 10 ani mă voi opri aici. Până
atunci să te hotărăști, spuse bătrânul ridicându-se să
plece.
– Așa voi face! Acum mă duc să mă mai joc cu iepurașii
râse la el copilul…
Iar timpul a trecut peste sat aducând cu el pasiuni,
întâmplări, necazuri și bucurii, până într-o zi în care un tânăr se
așeză cu picioare încrucișate așa cum văzuse în copilărie pe cineva
de care-și aducea aminte tot mai greu. Aștepta onorarea unei
promisiuni, dar pierduse noțiunea timpului, uneori i se părea că
totul a fost doar un vis prostesc. Venea în fiecare zi pe câmp și
medita la problemele lui. Ca de obicei, după ce termină să-și pună
ordine în gânduri, se ridică cu gândul să plece spre
casă.
Un punct mic roșu apăru la orizont…
Autor: Răzvan
