Sunt vulcanul stins

din lacul căruia

se adapă toți,

fără milă.

Lacul se adâncește

și sapă-n foc

căci azi plouă…

Și nu mai simt nimic,

decât tropăitul.

Aș vrea să mă crepe

amurgu’-n două,

să mă trimită-n rai și iad

și să mă întorc în răsărit,

să mă vărs peste voi,

să mă vărs nouă,

să am răgaz s-o iau

sau nu de la-nceput.

Momentan cade rouă…

Și nu e trist, nu, nu

Mă-mbăiez în rouă…

cu arpi de înger și ochi de demon,

aceeași sclavă a pământului.

”Ochi de demon,

Ochi de sticlă

picură fără de frică.

Jos e sânul cald și gol,

Sus banchetul ielelor.

Haide…”