Chifteluțe de ciuperci – Ciorbă de perișoare – Pizza cu brânză și ouă întregi – Prăjitură – pișcot cu cremă și cocos
Capitolul şapte: 21.30 Noaptea aceea fu atât de adânc înecată în zăpadă încât nu ştiu cum de reuşi totuşi Doru Banţu, cu cravata strâmbã şi cãmaşa afarã din pantaloni, să îşi mai găsească... să îşi găsească nava... automobilul în troienele uriaşe. Ningea frumos, ningea invers şi totul părea de o puritate ireală, chiar şi mâinile lui însângerate încercând sã deschidã portiera de parcă ar fi mângâiat o femeie sub strălucirea pală a cristalelor roz. Ningea roz în oraşul pustiu şi întunecat, ningea în liniştea moale. Ningea roz, v-am spus, aşa cum va ninge aproape tot timpul în metafora noastră, precum în lirica sălbatică a lui Marius Johanusz. Ningea violent şi totuşi moale, astfel încât ideea unei perverse ispite insinuată în fenomenul acesta, altfel banal, începu să plutească în aerul rece, ceea ce ar trebui să vă semnaleze încă o dată că istoria pe care o relatez nu este o poveste pentru copii, ci una dintre acele desfăşurări de acţiuni aflată de la bun început sub influenţă lucife
Hector și târfa Hector și târfa Ştiu dinainte că lumina murdară, tulbure, despre care nu se poate spune decât atât, care nu poate fi descrisă decât astfel, alunecă grea, gelatinoasă, din ochiul de geam îngheţat, în jos, pe peretele încă albastru al nopţii, conturând abia acum visul acela deja îndepărtat. Fără să mă descopăr, fără să mă divulg acestui nou început, fără să îmi ofer inutila participare - absurdul respiraţiei mele ar fi, poate, o tulburătoare caligrafiere a unui nedorit ego, dar, insuficient conturat, îl încorporează umbrele încă dense, tăcerea, îl dizolvă discret, neauzit, îl anihilează spaţiul imens dintre umăr şi planul de separaţie, zidul dur, concret, convingător, rece, fidel realităţii din care îşi trage scrâşnitoarele seve -, mă dedau voluptăţii de a-mi redescoperi propriile volume, încet, prin enumerare, îmi inventariez cu o secretă satisfacţie ceea ce ar putea deveni, deşi nu mi-o doresc cu adevărat, nu încă, propria mea anatomie, os cu os, muşchi cu muşchi,
Hector și târfa APROPIAŢI DAR SINGURI PRECUM PIETRELE UNUI ZID PESTE CARE APUNE LUMINA NEIERTÃTOARE A DUPÃ-AMIEZEI Condamnat fiind, a pronunţat şi el o condamnare, cu maliţie şi neîncredere în importanţa ei definitivã. Şi, cu toate astea, m-am întrebat cum de cunoaşte prelungirea a ceea ce nu mai poate avea o continuare. Buzele lui nu mai rostiserã obişnuita formulã - urmaţi-mã şi vã voi urma! - ci, dintr-un motiv misterios, şoptiserã numai pentru mine: cuvintele mele te vor ajunge din urmã. Poate cã, în ultimele lui clipe, Profetul acela ce se dovedise adeseori mincinos pierduse instrumentul, mãsura, vasul (recipientul, mãnuşa) în care încãpuserã cândva armonios ca în litera pi (ca degetele unei mâini) întreaga caravanã şi cãlãreţii cu fesele înroşite de drumurile din deşert cãtre apa Iordanului. Spun asta pentru cã şi ochii lui secaserã de orice luminã. Dar ce înseamnã stropul de ulei aromat, sfârâind o secundã sub bolţile afumate, faţã de rugul dornic de carne
Când vii... dacă vii... când vii cu mine de afară, embrionule/ embrioano, iubite/ iubită cititorule/ cititoareo, ca să spun aşa, cu ochii răniţi de albul roz imaculat al iernii din acea duminică de la sfârşitul anului două mii şi ceva, locuinţa doamnei Banţu îţi apare, măcar la început, ca un avanpost, un întunecos refugiu, un spaţiu fermecat şi deschis către un alt univers, o vizuină îngustă, o sufragerie vastă, un depozit de vechituri, o splendidă scenă de epocă reconstituită minuţios, o morbidă capcană cu mobilier stil, masiv, sentimentală, cu arc de oţel, bine uns, cu tablouri (naturi moarte, un peşte preistoric înconjurat de fructe pe o tavă, o vioară şi o pipă, cărţi) înrămate pretenţios sau doar stupid, o casă părăsită, un turn bântuit, o caldă aducere aminte... Un radio vechi, cu lămpi, un televizor alb-negru dintr-o generaţie ceva mai nouă, de prin anii optzeci, dormitează... La birou, la masă, mama lui Doru Banţu, o femeie severă foarte în vârstă, uscată, pământie, cu o umbră
Tu nu ai deloc simţul acesta al cuvintelor spuse pe jumătate pe sfert pe zecime în cochilia umbrelor celor pierduţi în mulțime când le sclipesc și elitrele secundare şi desigur te miri că poți să respiri la fel de discret în picioarele goale când eu de nisipul buzelor tale alb ca un mort într-o perlă mă culc în apusul de soare peste Guadalquivir anii curg ca eşarfe de aer siluete subţiri de planoare fără leac tot atât de departe pe maluri și-n larg botul căscat al furtunii ne înghite oricum la întâmplare COVID 69 Distopii
Capitolul nouă: 23.30 Înţelegeţi cum este acest om? Acum, că am rămas singură, pot să enumăr câteva dintre marile lui calităţi: insistent, discret, sclipitor, urmărindu-şi necruţător ţinta, urmându-şi principiile, lăsându-se condus de obsesiile sale, neobosit, neînfricat, tandru, plin de umor..., dar... Nu vreţi să participaţi şi voi? Nu vreţi să mă ajutaţi să completez lista? Că doar de-asta scrierea pe care o parcurgeţi face parte din categoria rară, modernă, a literaturii interactive! Şi, ar trebui să adaug, multimedia... (Dacă reuşiţi, veţi primi un CD cu Dune I şi o casetă video cu mânăstirile din Moldova...) Nu trebuie să uitaţi nici o secundă că aici, în cartea asta, regula de bază e alta decât etalarea măreţiei şi talentului autorului şi anume trebuie să vă mai puneţi şi voi din când în când mintea la contribuţie, să exersaţi, să vă oferiţi puţină gimnastică intelectuală, ca să nu vă facă inteligenţa burtă, dacă ştiţi ce e aia inteligenţă, că burtă ştie toată lumea!... Şi a
Hector și târfa Samovarul Valul a izbit, cu mirosul, cu forţa lui jilavã indescriptibilã, zidul bãtrânei catedrale. Acolo unde a ajuns, mai sus decât statura oricãrui luptãtor dar mai jos decât chipurile adormite în vitralii, a tras o linie mohorâtã, gãlbuie, de pucioasã. A fost un val adevãrat, un puhoi urlând nestãvilit, o apã învolburatã clocotind de minuscule fiinţe fãrã nume; un flux compact a cãrui greutate s-a întipãrit pe pietre într-o secundã şi ale cãrui resturi lipicioase, informe, au rãmas mãrturie diluviului dupã ce, stânjenitã de vigoarea masivei construcţii, furia lui fluidã s-a aşezat, bãltind, pe întreaga întindere. Linişte nedumeritã şi, deodatã, mişcare mãruntã şi zumzet surd, de furnicar, de parcã dintotdeauna ritualurile acestea bizare sau poate chiar absurde care însoţesc ambigua existenţã a mulţimilor ar fi, ele însele, starea esenţialã a aflãrii în luptã: un paradox construit pe echilibrul social al disperãrii, mai puternic decât posibila, probabila dar mere
Hector și târfa Laitmotiv Omul traversa plaja - o plajã largã, nesfârşitã aproape - şi semãna cu un pescãruş, cu o mare pasãre jumulitã şi tristã. Se îndrepta spre automobil. Mergea de mult iar plaja se întindea în urma lui nedescifratã, concretã, pânã undeva foarte departe, unde întâlnea linia incandescentã a orizontului. Fusese una din acele zile ce mor cu o savuroasã lentoare, cu interminabile ezitãri, lãsând în adâncurile trecãtoarei fiinţe impresii de neşters, poezie, seninãtate, împãcare. Omul traversa însingurat, cãlcând cu labele lui fãrã sânge, obosite şi galbene, nepãsãtor, prin gunoaiele de pe plajã. Întunericul se cuibãrea pe nisip, în timp ce pescãruşul se îndrepta spre automobil, fãrã grabã, egal, sfidãtor. Om sau pasãre? Atât de îndepãrtatã, atât de înceatã, înaintarea omului printre dunele gãlbui sugera, desigur, imaginea unui peşcãruş. Un peşcãruş pe creasta unui val, într-un ocean împietrit de milenii, trezit acum de o târzie înfiorare. Ţinea într-o mânã o umbr
Hector și târfa Bolero Sigur cã toate astea sunt adevãrate, altfel nu am mai fi iar aici, aşteptându-i pe ceilalţi, care vor intra şi ei, sumbri, încercãnaţi, dintr-o clipã în alta. Vor mormãi câteva fraze confuze, se vor aşeza pe scaune, pe bãnci, vor umple curând încãperea cu foşnete şi mirosuri. Degete care vor bate tactul unor melodii neauzite vor aluneca prin fumul din ce în ce mai gros, prin clãbucii de fum, şi se vor lovi de pereţi şoapte neclare; se vor sparge cuvinte pe marmura întunecatã a pardoselii, printre pantofii de lac, cizme din piele de porc, sandale, papuci şi ghete ortopedice. În fine, manşetele pline de praf se vor atinge uşor, vor pâlpâi palide dantele. Unul va tuşi într-un colţ - o tuse seacã, iritantã, interminabilã -, va fi aglomeraţie, o aglomeraţie din care nu va lipsi nimeni, nici femeia care va dansa bolero şi nici Cortazar, care va spune cã din cauza organizãrii perfecte situaţia a devenit disperatã. Sã acceptãm aceastã glumã, cãci ea conţine, desigur,