De-a lungul timpului, am învățat pe pielea mea că timpul se scurge diferit. De la om la om, dar mai ales de la situație la situație. Cinci minute în stația de autobuz într-o zi ploioasă nu înseamnă deloc același lucru cu cinci minute alături de persoana iubită în luna de miere, de exemplu. Deci… Ce ai putea să faci în 85 de minute? Ai putea parcurge distanța dintre birou și casă, stând cu ochii ațintiți în gol, în numărul mașinii din fața ta. Cu mâinile strânse pe volan sau scrollând pe telefon. Sau ai avea posibilitatea să citești o carte sau să pregătești o cină pe cinste. Sau ai putea rezolva cele mai urgente e-mailuri din dimineața respectivă. Însă, astăzi, aș vrea să vă propun alt mod de a petrece 85 de minute. 85 de minute cât o viață, alături de Fetița cu o mie de riduri Și nu orice viață – vorbim despre una ce se întinde pe aproape un secol, plină de poezie și dezinvoltură. Dacă îți dorești, îi poți dedica aproape o oră jumătate scriitoarei Nora Iuga, prin vizionarea documentarului De ce mă cheamă Nora, când cerul meu e senin? Știam! Știam că-mi va plăcea! Am urmărit lansările din cadrul festivalurilor, însă așteptam să îl pot vedea în București. Acasă. Și s-a întâmplat la avanpremieră. Am avut ocazia chiar să mă pozez cu cea care m-a fermecat încă de la prima lectură, în urmă cu vreo 8 ani. Sau așa ceva. Regizoarea acestui documentar special, Carla Teaha, a spus așa: Poetă, romancieră și traducătoare, Nora Iuga este, la cei 92 de ani ai săi, un personaj unic pe scena literară contemporană, aducând un mix aparte de spirit ludic, carismă şi autoironie. Iată povestea scriitoarei ale cărei cărţi au fost interzise de comunişti pentru… „erotism morbid”. Documentarul ne invită să descoperim natura acestui erotism şi felul în care încă îi influenţează Norei scrisul şi perspectiva asupra vieţii, dar şi să aflăm secretul tinereţii fără bătrâneţe. Eu aș pune cu roșu cuvintele „unic, ludic, viață, tinerețe” și, nu în ultimul rând, „carismă”. Mi se pare că Nora Iuga are acel ceva cu care te naști, pe care îl ai sau nu, nu îl poți falsifica, nu îl poți exersa până îți iese. Iar acel ceva înseamnă un spirit teribil și liber, teribil de liber, indiferent de primele cifre ale CNP-ului. Poate că tocmai această libertate de a-și da voie să fie cine este, de fapt, m-a atras atât de mult la Nora Iuga. Iar acum, văzând-o la cinema, pe ecranul acela imens, în toată splendoarea ei (cu autoironie foarte spumoasă și o asumare dezarmantă), mi-am dat seama că pot iubi un om fără ca el să știe că exist. Că m-a făcut să plâng când a vorbit despre copii sau când a împlinit cei 90 de ani în plină pandemie, aproape singură. Pandemie despre care spune că face să se simtă „zidită de vie”. Iar în scena sau secunda următoare am râs bizar, cu haha-uri ce aveau un ecou înăuntru… Când o să fiu mare… Dacă m-ar mai întreba cineva acum ce vreau să mă fac când o să fiu mare, i-aș spune că mi-ar plăcea să devin Nora Iuga. Să întineresc odată cu trecerea anilor, să-mi păstrez vie dorința de a trăi și de a scrie. Mi-aș dori să am curaj. Să fi avut curaj cândva. Sau măcar să mă găsească undeva, cândva, indiferent de vârstă. Să fiu molipsitoare cu simpla prezență, în sensul de a avea de unde dărui și celor din jur din preaplinul meu interior. Să devin un om frumos, asta vreau. Când o să fiu om mare, vreau să mă fac Nora Iuga. Și să am o mașină de scris. Nora Iuga, despre câțiva tineri din tren, spunând cu o duioșie jucăușă: Îmi vine să plâng tocmai că pe interior sunt ca ei, însă nu și pe exterior… Nora Iuga: „În loc să visez imagini, eu visez cuvinte.”