printre fâșii de regrete eterne 

și doze de Caraiman 

femeile cuvioase fac rând 

te strâng în brațe vârtos 

de parcă și-ar potrivi perna sub cap

te ciupesc de obrajii 

fac doi pași înapoi să te vadă mai bine 

da clementino 

fix tat’su-n picioare 

atunci înțelegi superputerea vindecătoare 

a pokemonilor

te consolează că cel plecat a lăsat și ceva bine în urmă 

nicio zi nu se termină așa cum începe 

niciun om nu sfârșește așa cum trăiește 

te uiți la cel nemișcat

chipul acela nu bate nici pe departe 

cu chipul păstrat în memoria ta

poate l-au ros amintirile 

ca pe-o cămașă purtată la nesfârșit 

sau poate-i uimirea astronautului 

care-a văzut prima oară 

pământul din spațiu

și totuși de unde toată această tristețe 

doar nu e ca și cum n-ai mai avea pe cineva 

căruia să-i spui tată oricum îți părea ciudat

și când venea vorba de el îi spuneai simplu nea omu’

o fi un instinct al tristeții 

tristețea cărnii care își pierde din frăgezime

tristețea firească a unei turme de elefanți 

care în drum spre mărețul Zambezi 

își face timp să amușine blând 

un fildeș necunoscut