uneori mi-e mai simplu să cred

că viața înseamnă mai mult 

în inima celui care vrea să trăiască 

decât în ochii celui care o vede 

cum curge 

întotdeauna mi-am zis 

că moartea are miros de ars 

ca atunci când ai prea multe electrice-n priză 

și dintr-o dată pocnesc siguranțele 

într-un fel are logică 

dacă sufletul nu-i decât o combustie 

iar viața durerea arsurii 

pe care-o îndură cei care

oferă lumină 

să fim serioși 

nimeni nu dăruiește la nesfârșit 

fără să aștepte la schimb 

ceva cât de mic

pe lumea asta ori cealaltă 

idioțenia rostogolită de mulți 

aia cum că e forma desăvârșită a dragostei 

să dăruiești fără să te aștepți la nimic 

a fost spusă de unul care 

n-a dat nimic cu adevărat niciodată 

și vrea creștinește să se justifice 

pentru alegeri greșite și oameni pierduți 

așa cum sfinții au destule schelete-n dulap 

și demonii au în desagă 

toiagul de serafim

ce ne face în schimb oameni pe noi

e disperarea cu care ne agățăm 

de orice ne face să ne vedem de viață 

în vreme ce îngropăm liniștiți și fără vreo remușcare

tot ce însemnăm cu adevărat 

ca niște îngrijitori din spitale 

care sufocă din milă 

pacienții cu perna