Aferim! este un film cu totul deosebit în peisajul cinematografic românesc actual. E poate exotic, cum spunea naiv unul dintre jurnaliștii veniți la vizionarea de presă, probabil la fel de exotic ca igiena țăranului român de la începutul secolului 19, probabil e la fel de exotic ca preconcepția noastră zaharisită despre țăranul român și a lui aureolă folcloric-duioasă-și-plină-de-dor. Cert e că filmul este cât se poate de conform cu o realitate care nu prea ne place. Povestea e mai mult despre țăranul anului 1835 decât despre țiganul anului 1835, care țăran nu e nicidecum un rotofei bucălat învârtind bucolic un fuior, îmbrăcat în straie filigranate și garnisite handmade de-ți vine să ghicești muzica sferelor și geometria spiritului neaoș întrânsele. Zapciul (un soi de încasator, administrator, subprefect) Constandin (interpretat minunat de Teodor Corban) împreună cu fiul său Ioniță (interpretat ușor șleampăt de tânărul cu chip de vampir energetic, Mihai Comănoiu, căruia i-am putut vedea mai bine trăsăturile la conferința de presă, căci filmul e cât se poate de parcimonios cu close-up-urile) hoinăresc călare și agale pe pajiști maiestoase precum Don Quijote și Sancho Panza în căutarea unui țigan fugit (Toma Cuzin) de pe moșia unui boier purtător de cușmă ostentativ de ridicolă. So far so western, pardon, eastern.


În periplul lor se întâlnesc cu o serie de personaje edificatoare pentru structura poveștii cât și pentru realitatea epocii respective. O primă întâlnire este cea cu moartea, o femeie își duce bărbatul muribund într-o căruță către un loc cvasi-sfânt, un moment bergmanian (augmentat de imaginea alb-negru a filmului) însă presărat cu satiră specifică lui Radu Jude și flegme aferente însoțite de sudălmile personajelor. Dacă drumul celor doi ar fi o piramidă unde vârful este moartea, pot spune că următoarea întâlnire este o treaptă mai jos, cei doi intersectându-se cu un preot guraliv, incult, dar simpatic (interpretat efervescent de Alexandru Bindea) din gura căruia aflăm, prin prisma unui monolog savuros, că toate semințiile au câte un beteșug. Savuroase sunt majoritatea replicilor, păcat că nu le-am putut auzi cum se cuvine, poate sonorizarea de la Elvira Popescu e deplorabilă sau poate că filmul are o problemă la acest capitol. De fapt, principala problemă a filmului mi se pare utilizarea frecventă a cadrelor panoramice, a planului întreg și mai puțin a cadrelor restrânse care ne-ar fi permis să vedem îndeaproape personajele și eventualele detalii ale scenografiei chiar reușite. E frustrant faptul că nu poți distinge trăsăturile personajelor, ce-i drept postările de pe pagina de Facebook a filmului m-au cam păcălit și mi-au lăsat impresia că voi vedea portrete, că voi avea parte de un Rașomon neaoș, dar nu. Asta mi se pare cel mai mare minus al filmului, o suită de cadre restrânse ar fi făcut filmul memorabil.


Apoi mai am o problemă cu afișul, djangoiș, prea colorat și nepotrivit, mi s-ar fi părut mai potrivit un afis alb negru cu Toma Cuzin în prima plan cu capul ușor aplecat, legat de mâini și undeva în fundal zapciul și fiul său și ceva motive tradiționale, însă, dacă mă gândesc puțin, afișul se potrivește ca încadratură cu logica filmului, panoramic (știu, chiar am o problemă cu încadraturile filmului). Însă dincolo de aspectele tehnice, Aferim! este un film îndrăzneț, documentat, muncit, serios, un film care se străduiește să ne prezinte o realitate neîntinată de germenii fanteziei, care ne prezintă o Românie cum a fost, așa cum am moștenit-o, o Românie cu oameni supurând de prejudecăți, rasism, misoginism și prostie, dar asta nu înseamnă că Marea Britanie, spre exemplu, nu are sau nu a avut și dânsa răgăliile și uscăciunile ei. Un film de care nea Dimitrie Cantemir ar fi tare fălos. Acest adevăr e totuși prezentat în rama unui road movie presărat cu dialoguri savuroase, ironice (atât cât am putut desluși din ele), studiate, memorabile, așa cum sunt cele dintre țigan și zapciu despre muierea boierului care are bucurii la slugile sale. Râdem noi râdem, ne atașam de zapciu și de prizonierii săi, de țiganul matur, dar și varianta sa în miniatură (interpretat perfect de un puști carismatic) așa cum și personajele se atașează între ele, apare un fel de sindrom ștocolm-molcom, apare empatia, se trezește oleacă de opaiț al moralei pe jarul stins al dogmei timpului (apropo, cred că există un singur close-up în film și acela pe un foc în pădure deasupra căruia zapciul își jelește nenorocul, iar fiul său neînțelegând încă căutătura acestei lumi îl întreabă inocent: ce-ai bre?). Însă zapciul nu se poate opri din drum, nu poate fi un erou așa că își duce sarcina până la capăt și îl înapoiază pe țigan boierului, iar pedeapsa e dureroasă și nu e loc de iertăciune. Finalul îți dă acel sentiment de menghină, de presiune și tensiune, similar cu cele din Cea mai fericită fată din lume, Toată lumea din familia noastră sau Film pentru prieteni.

Nelipsitul Șerban Pavlu

Pe cât de guraliv a fost zapciul pe tot parcursul drumului pe atât de tăcut este după ce îl predă pe țigan boierului, iar acesta este aprig pedepsit, în acest moment în sufletul zapciului se deșartă (deloc subtil) parcă toată înțelepciunea hamletian-cehoviană ce naște întrebarea: oare cum se vor vedea lucrurile aistea peste 200 de ani, adică acum, în zilele noastre. La astă întrebare retorică răspunde evident, filmul. Un film chiar inteligent făcut de un om la fel de inteligent, de efervescent, de documentat, de ironic, de incredibil de rațional și de obiectiv cum este Radu Jude, un om care, spre deosebire de majoritatea regizorilor noștri, nu se ferește să râdă cu stil în fața opinărilor evidente și să le-o taie celor care dau din gură doar ca să se afle în treabă (cei care au participat la conferința de presă de după vizionarea de presă pricep remarca). Aferim, Radu Jude!

PS: de consemnat frumoasa muzică a trupei Trei Parale pe care i-ați putut auzi zăngănind și în Kyra Kyralina) cu reminiscențe de la mai sus numitul Dimitrie Cantemir cât și prezența ritualică în același cadru a moromeților (Luminița Gheorghiu și Victor Rebengiuc).