- Sunt liberă, am dreptul,

O cârtiţă zicea,

Pe sub pământ cu-ncetul,

Să scurm cât mi-ar plăcea.

Şi cine poate oare de mine să se lege,

Când eu mă cred în lege?

Prefac în ţărnă neagră pământul sănătos

Şi-l fac moşinoios...

- Eu! i-a răspuns ariciul, eu am de la natură,

Neîmpăcată ură

Asupra tuturor ca tine vietăţi,

Ce zac în răutăţi.

Căci văd câmpie verde, de mâini de om ne-atinsă,

Cum tu o ai pătat-o cu mult negre culori;

Văd iarăşi o grădină de frumuseţi cuprinsă,

Cum ai desfigurat-o, scurmând chiar pe sub flori.

Şi pentru ce tu oare nu scormoleşti gunoaie,

Ca să lucrezi în ele cât vrei la moşinoaie,

Iar nu pământ curat:

Cunoaşte dar, că duşman îţi sunt neîmpăcat...

După aşa cuvinte, ariciul iată, vede

Un moşinoi mişcând;

Cu armele-i întinse la dânsul se r