„Este ştiut lucru că elevii de astăzi se surmenează teribil cu învăţătura, din cauză că programele sunt prea încărcate. Cel puţin acesta este strigătul pe care-l scot la intervale dese părinţii şi pedagogii moderni. Or fi programele încărcate, dar elevii nu se prea sinchisesc de ele, pentru că trec prin şcoală fără să reţină nimic din ceea ce ar trebui să înveţe. Un exemplu caracteristic îl oferă ortografia. Majoritatea elevilor cunosc regulile de scriere ale limbii materne cam tot atât cât ştim noi despre politica din China. Propun să se facă o experienţă: să se ia zece licee alese la întîmplare, zece clase din cursul superior şi să li se dea o dictare cu oarecare dificultăţi de scriere. Pariez că nici zece la sută din elevi nu se vor putea descurca în chip acceptabil.
Cum se face oare că elevii din Franţa sau din Anglia pot învăţa ortografia limbii lor, infinit mai complicată decât a noastră, iar elevii din România scriu atât de mizerabil? Şi cum se face că generaţiile ceva mai vechi din România au izbutit să înveţe să scrie, cu toate că, cel puţin la unele materii, programele şi profesorii erau mult mai pretenţioşi decât astăzi?
Nu poate fi decât o singură explicaţie: nu se dă destulă atenţie scrierii. Programele sunt prea vagi în această privinţă, iar profesorii de limba română se socotesc, în general, prea mari savanţi ca să se ocupe de amănunte atât de meschine: ei discută filozofie, formează suflete etc., iar elevii lor scriu: „v-a veni”, „mam dus”, „părinţi mei” etc.

Dar dacă cunoştinţele de critică literară şi de filozofie sunt utile pentru formarea sufletelor, în schimb lipsa de cunoaştinţe ortografice sare în ochi de la prima privire: citiţi o petiţie scrisă de un bacalaureat şi nu vă veţi mai interesa de formaţia lui sufletească.

Iată direcţia în care ar trebui să se îndrepte în primul rând atenţia Ministerului de Instrucţie, dacă nu ţine să ne barbarizăm cu totul.” (Alexandru Graur, Adevărul, 13.II.1934)