într-un cîntec al lui dan spătaru

măicuța mea

nu aveam decît trei-patru ani

plîngeam în hohote

cînd îl auzeam la radio

în seara de vară

cînd se recitau poeme scrise de poeți

care muriseră foarte tineri

nu știam că moartea pe care o vedeam plutind

deasupra adunării aceea de oameni

avea să treacă peste numai cîteva ore

pe la mama

după ce am închis apelul

de care mă temeam cel mai mult

și pe care speram

în ciuda tuturor evidențelor

să nu-l primesc niciodată

am început să fredonez

încet

în minte

cîntecul lui dan spătaru

și ochii mei

se umpleau de lacrimi

și creierul meu

se umplea de remușcări

rupeau din mine

bucăți de viață

viață pe care nu i-o mai puteam prelungi

tocmai celei care îmi dăduse

cu atîta dragoste