Am încheiat de curând aproape o viață ca trainer – din 1995 până în 2025 – faceți voi socoteala, că pe mine mă copleșește numărul anilor trecuți…

Am început din pasiune – am învățat, am exersat, am avut reacții pozitive, dar și câteva momente care mi-au creeat condiții pentru a-mi regândi abordarea.

Cel mai important moment (o perioadă de câteva luni, de fapt, dar în comparație cu viața de trainer acum îmi pare doar un „moment”) a fost să mă obișnuiesc să practic auto-evaluarea.

La al doilea curs de ToT, am avut o doamnă trainer care nu dădea niciodată răspunsuri la întrebări – folosea reformulările, astfel încât să întoarcă întrebarea primită într-un subiect de discuție și de explorare. Mi-a fost foarte greu să mă obișnuiesc cu stilul ei – ca trainer la început de drum, aveam mare nevoie de confirmări sau de îndrumări clare, în schimb ea contribuia doar la analiza problemelor și venea cu sugestii pentru eventualele căi de soluționare ale acestora, fără însă a spune vreodată ceva clar. La finalul cursului, am întrebat-o direct și am rugat-o să îmi răspundă sincer de ce nu obișnuia să răspundă clar la întrebări în timpul cursului. Iar răspunsul ei m-a ghidat tot restul vieții de trainer – desigur, în stilul caracteristici, mi-a răspuns tot cu o întrebare: „Cine crezi că va fi mereu alături de tine în timpul activității de trainer, care să-ți spună ce faci bine și ce nu?”

Un trainer bun trebuie să facă mai multe lucruri în același timp:

• să prezinte un subiect și să conducă discuțiile în direcția atingerii unui obiectiv prestabilit
• să conducă grupul de participanți la training
• să observe starea de spirit și implicarea participanților în procesul de învățare
• să gândească la modificările necesare ulterior, pentru a adapta conținutul pregătit la nevoile reale ale participanților
• să îndeplinească diversele cerințe organizatorice specifice – liste de semnături, documente de completat, filmare/înregistrare, organizarea exercițiilor practice / jocurilor de simulare etc.

Și totul să fie făcut fără pauze – pentru că în pauzele uzuale pentru participanți, adesea trainerul trebuie să răspundă la întrebări suplimentare, să aranjeze materiale și să întrețină atmosfera în grup, după caz.

Mi-a plăcut să fiu trainer, iar obiectivul meu nespus și nescris a fost să găsesc măcar o persoană, la fie care curs, pe care să o atrag înspre pasiunea vieții mele: îmbunătățirea continuă.

Nu știu dacă mi-am îndeplinit obiectivul secret sau nu, dar am continuat activitatea cu drag, până a sosit momentul în care am decis să mă opresc.

Mediul online nu este mediul meu natural, așa că nu mă prea descurc bine în aplicațiile de colaborare în grup. Mediul fizic nu mai este regula în training și nici nu mai îmi este accesibil – energia mea zilnică nu mai este suficientă pentru 10 ore nonstop de muncă…

Așa că am decis să mă opresc, cu tot regretul și toată nostalgia pentru pasiunea mea încă prezentă și încă vie în mine! Am visat de câteva ori că prezint diverse subiecte în fața unor grupuri, încă mă gândesc la teme care ar merita să fie abordate, încă am idei de exerciții care ar putea fi utile, dar…

Am decis să mă opresc. Acum este momentul să îmi fac noi planuri și să găsesc noi pasiuni de explorat.

PS: Am un set de piese de lego, pe care l-am folosit la jocurile de simulare a proceselor de producție, în cadrul cursurilor fizice de îmbunătățire a proceselor. Dacă cineva îl dorește, dar numai pentru a-l folosi în același scop, să-mi lase un comentariu și sper să găsim o cale de a-l transmite doritorului.