Citeam mai demult despre organizarea satelor săsești din Transilvania și despre regulile „civice” din acele vremuri – de prin evul mediu și mai târziu.

Nu oricine se putea stabili în sat, trebuiau să fie îndeplinite niște condiții. Iar noii veniți, chiar dacă erau acceptați, nu puteau locui decât la marginea satului – nu aveau dreptul să stea undeva aproape de vatra satului, decât după ce dovedeau că respectă regulile și se comportă ca niște buni vecini.

Familiile de români nu se puteau stabili în satele de sași, nici țiganii fugiți sau eliberați din robie.

Sătenii aveau diferite obligații de îndeplinit, în favoarea comunității: era un număr de zile de clacă pe an (muncă neplătită) pentru a-i ajuta pe cei ce aveau nevoie – la construcția sau reparația unei case, de exemplu, precum și în beneficiul satului – întrținerea / cosirea pășunii satului sau alte munci la câmp.

Dar ce mi-a atras atenția a fost că fiecare familie datora niște „taxe” către comunitate, sub formă de bani, produse și zile de muncă pentru biserică și pentru școală. Din banii și produsele astfel strânse, erau plătiți preotul și învățătorul, aduși în sat de conducerea satului, pentru a avea grijă spirituală de oamenii locului.

Din această povestire, se vede că oamenii erau acceptați să locuiască alături de ceilalți, doar dacă își îndeplineau aceste îndatoriri. comunicate în clar și a căror realizare era urmărită de conducătorii locului. Cine nu ieșea la muncă numărul de zile stabilit sau nu își plătea partea de bani și/sau produse, putea să fie pedepsit cu anularea drepturilor comune, până la alungarea din sat.

Așa era în evul mediu! Acum oamenii primesc de la „stat” educație gratuită (în condițiile legii), biserica este subvenționată tot de stat și preoții sunt plătiți de la bugetul public. Dacă vin inundații sau apar alte evenimente, majoritatea așteaptă să-i salveze cei de la ISU și să primească ajutoare de la stat (pentru că nu sunt în stare să plătească anual o asigurare de locuință). Dacă cineva nu vrea să muncească, găsește tot felul de portițe prin lege sau pe cineva care să accepte mită pentru a păcăli legea – vezi orbii care primesc indemnizație, dar au permis de șofer și conduc mașina fără probleme sau pe cei și-au făcut rost de un certificat de revoluționar sau și-au tras un spor de antenă sau de praf la salariu.

Iar aceste avantaje pe care le oferă statul (de fapt niște cheltuieli care fac ca banii adunați la bugetul public să se piardă printre degetele răzlețe sau interesate ale unora) nu par deloc suficiente pentru unii, care se plâng nonstop – că viața e grea, că nu le ajung banii, că de ce alții primesc mai mult etc. etc.

Dacă ar fi să facem o comparație, pare că în evul mediu oamenii erau mai civilizați ca acum: aveau un set de reguli, aveau un sistem intern de control și de reglare a situațiilor în care regulile nu erau respectate, aveau niște obligații pe care trebuiau să le îndeplinească, înainte de a avea pretenția de a primi ajutor, de a-și duce copiii la școală sau de a apela la serviciile preotului. Dacă nu acceptau regulile, nu erau acceptați ca parte a unei comunități!

Acum, oamenii au pretenții, fără a înțelege că drepturile există doar atâta timp cât sunt respectate obligațiile. Dacă faci evaziune fiscală, nu poți cere educație și servicii de sănătate de nivel ideal. Nu votezi și nu te implici în viața civică, nu-i poți critica pe cei de la conducere – ți-a fost indiferent cine câștigă, dar vrei să-ți rezolve problemele, fără a te implica în vreun fel! Nu se poate!

Știți cum se numenste persoana care nu respectă regulile, dar cere ca ceilalți să le respecte, ca să-i fie asigurate propriile drepturi? Eu aș denumi-o ipocrită, iresponsabilă, irațională…

Voi ce ziceți?