Înainte de 1989, oamenii găseau prilej de haz de necaz în majoritatea situațiilor, așa că PCR însemna oficial „Partidul Comunist Român”, dar în limbajul colocvial era vorba de „Pile, Cunoștințe și Relații”.

Nu conta cine ești, ce știi, ce poți, ce vrei… Conta pe cine știi, cine te recomandă, cine te susține. Vi se pare cunoscut? Singura diferență este că atunci lucrau toți „la stat” – astăzi am zice că pe atunci eram toți niște bugetari!

Când am terminat stagiul de 3 ani de inginer la Brașov și am putut să mă întorc acasă în 1988, am ajuns (evident printr-o „pilă”) să fiu angajată la un institut de proiectări din București. Iar „pila” mea m-a avertizat din prima zi: „Ai grijă ce vorbești, ai grijă de cine te iei, că nu știi în cine dai și cu cine te pui!” Desigur, inginerii tineri ca mine erau tratați exact ca niște tineri inutili, incapabili și complet neimportanți. Importanți erau tehnicienii – adică cei fără studii superioare (nu că aș avea ceva cu cei care nu au studii universitare, dar dacă ajungeai cumva șef de proiect trebuia să accepți decizii luate teoretic de un subaltern, pentru că avea „vechime”).

De fapt era vorba în majoritatea cazurilor de femei – ruda lui…, soția lui X din ministerul de externe…, fiica lui Y…, nepoata lui Z și tot așa. Desigur, unele relații erau numite așa eufemistic, pentru că nu era întotdeauna vorba de relații licite între părți… – aici speculez, că nu existau informații – nu apăruse încă presa de scandal în România). Vi se pare oarecum cunoscută situația, dacă ne gândim la unii dintre funcționarii actuali, foști și viitori de prin parlament, ministere, primării etc.?

Există mulți nostalgici după comunism… chiar și unii care nu au cum să știe cum se trăia atunci decât din poveștile spuse de părinți sau bunici…

Doar că preferă să creadă prostiile cu „binefacirile” și cu „independența” și mai ales cu meritul lui Ceaușescu pentru lipsa datoriei externe în 1990, datorie returnată accelerat pe spinarea oamenilor chinuți de lipsurile din anii 1980. Eu îmi aduc aminte încă de frigul din casă iarna, de faptul că îmi pregăteam lucrarea de diplomă (lucrarea de licență, cum se numește acum) la lumânare, în lipsa curentului electric oprit zilnic, de programul de 2 ore pe zi la TV (de fapt era vorba de programul de propagandă de 2 ore pe zi), de eforturile părinților pentru a găsi ceva de mâncare de pus pe masă în fiecare zi…

Desigur, exista o pătură de oameni care o duceau bine și atunci și care monopolizează poveștile nostalgicilor… Fie că erau membri de partid sau erau în securitate în posturi importante – sau aveau în familie astfel de persoane, fie că aveau ocupații „utile” – lucrau la magazinele alimentare sau în instituții care le dădeau acces la „casele de comenzi” sau la alte surse de produse care nu se găseau în comerțul socialist. Puteau cere și primi pașaport pentru plecări în străinătate, puteau să se aprovizioneze, puteau face trafic ilegal – cu cafea, casete video, bunuri din „shop” și altele. Sau furau – pe principiul că proprietatea era comună (a „poporului”), luau pentru ei ce li se părea util.

Am cunoscut înainte de 1989 o familie milionară – aveau o casă cu trei etaje și vreo 10 dormitoare… se lăudau că în fiecare cameră au cel puțin câte două covoare, unul peste celălalt, că altfel nu ar fi avut loc unde să le țină!

Soțul avea muncă grea – fusese miner și apoi angajat ca șef de echipă de tăietori de copaci din pădure, iar „mafia” din domeniu vindea la negru, direct pe șosea, mașini întregi de lemn, lemn care nu ajungea niciodată la destinația legală, iar banii se împărțeau între cei implicați. Ne mirăm că obiceiurile se păstrează, că unii fură în continuare (ca) în codru și pădurile au cam dispărut pe rând? Plus că unii iau sute de mii de euro recompense la pensionare, pentru că toată viața au avut grijă de pădure…

Soția omului avea muncă și mai grea – era gestionară la un bufet local – aducea acasă în fiecare seară o pungă plină cu bancnote (o pungă de plastic, din cele tip maieu, folosite la cumpărături). În loc de cartofi sau fructe, punga era burdușită cu bani – minim un salariu suplimentar pe zi. Nu erau veniturile bufetului. Erau veniturile personale – nu știu schema prin care îi obținea, dar sigur vindea ceva ce nu apărea în documentele oficiale de achiziție, deci nu trebuia să predea banii către stat. Avea spirit întreprinzător, am spune astăzi. Pe atunci însă era doar furt și abuz în serviciu.

Așa că întreb iar retoric: Cum să nu fie azi la butoane atâția hoți, corupți și corupători, care nu au făcut altceva decât să reutilizeze metode cunoscute de mai toți nostalgicii de acum? Și cum să nu fie nostalgici după vremurile trecute?

Speranțe? Puține!