Există în această perioadă o zbatere și o dezbinare în societate, niște perspective de tipul „noi” și „voi”, cu încercarea unei părți de a pune întrebări și a propune fapte și argumente în nume individual, contracarată de atacul permanent, amenințările și prejudecățile consistente ale celor care vorbesc de cele mai multe ori în nume colectiv – adică se referă mereu la „noi” sau se exprimă ca și cum i-ar fi desemnat cineva reprezentanți ai „poporului”.

Iar în toate aceste zbateri, apare adesea ideea de capitalism, revenindu-se la părerea din anii 1990 față de „patroni”.

Eu am fost „patronul” meu în ultimii 20 de ani, cu drepturi și obligații față de stat și față de angajați (în perioada ân care am avut angajați). Am avut o firmă minusculă, pe care nu am vrut să o dezvolt, pentru că nu-mi place managementul, așa că am acceptat să furnizez câte servicii eram capabilă să realizez eu singură. De fapt, am fost mai mult un free-lancer, decât un „patron”, dar ideea este că m-am susținut singură, fără să fie nevoie ca altcineva să-mi plătească salariul.

Dar chiar și așa, înțeleg foarte bine cum este ca cineva să aibă toată responsabilitatea – de a lua decizii potrivite, de a planifica și conduce afacerea în direcția avantajoasă, de a plăti salariile și de a crea ocazii de a obține venituri suficientei pentru a acoperi toate celelalate cheltuieli (materiale, consumabile, echipamente, energie etc. etc.), dar și pentru a rămâne cu ceva în plus. Dacă ar fi să folosesc limbajul cu sens peiorativ din prezent, am descris pe scurt și destul de sumar profilul „capitalistului”, „ciocoiului” sau „patronului” – cel pe care unii îl acuză că „suge sângele poporului”.

Celor care lucrați ca angajați vă propun un exercițiu: să vă gândiți ce ați putea realiza (servicii, produse, idei, artă, orice altceva) și vinde, pentru a obține venturi la nivelul pe care-l considerați necesar sau acceptabil pentru propriul mod de viață, cu nevoile specifice. Să nu uitați că venitul astfel obținut trebuie să acopere nu doar echivalentul unui salariu la nivelul așteptărilor proprii, ci și toate celelalte cheltuieli (aprovizionare, spațiu utilități, echipamente, transport etc.), Cam de ce sumă lunară am vorbi pentru cheltuielile necesare? Și cam ce venituri brute ar trebui obținute – nu uitați că pentru venituri se plătesc impozite și în unele domenii există și alte cheltuieli specifice – autorizări, taxe de membru, examene periodice etc. Recapitulez ideea exercițiului: ce ați putea face și vinde, pentru a câștiga suma lunară estimată în cadrul acestui exercițiu, ca să vă satisfaceți toate nevoile și așteptările, plus obligațiile legale? Dacă găsiți ideea, puteți deveni antreprenori și propriii stăpâni!

De fapt, toată această retorică cu patronii, capitaliștii, ciocoii sau alte cuvinte folosite în scopul de a acuza vinovații aparenți pentru sărăcia unor persoane vine din prejudecățile și stereotipurile extrem de adânc plantate în comunism și transmise din generație în generație, în anii în care democrația i-a pus pe mulți în dificultate.

Pentru mine, democrația înseamnă libertate, iar libertatea este echivalentă cu capacitatea de a lua decizii adecvate pentru sine, dacă nu și pentru ceilalți. Ori comunismul a urmărit exact distrugerea acestei competențe umane – competența de a lua decizii! Cum se știe, în comunism totul era decis de o persoană (sau 2, sau 3, dar oricum un număr extrem de redus), alese de persoane nereprezentative (pentru că alegerile cu un singur candidat nici nu se pot numi alegeri), de cele mai multe ori incompetente în majoritatea domeniilor în care dictau legile și își impuneau deciziile. Ceea ce pentru mulți a devenit o binecuvântare: nu numai că nu se mai oboseau să gândească, să se agite pentru a-și croi un drum în viață, ci înghițeau pe nemestecate deciziile venite de sus, și, poate și mai important, așa aveau mereu la dispoziție un țap ispășitor (cum s-a văzut pe 23 decembrie 1989).

Dar libertatea e grea pentru unii și binecuvântată pentru alții! Nimeni nu mai este a priori pe lista celor cu avantaje! Fiecare poate alege în ce direcție dorește să meargă și trebuie să-și găsească mijloacele necesare pentru a ajunge unde își dorește. Desigur unii pot – iar și aceștia se împart în cei care caută și aplică doar mijloace etice și echitabile, precum și cei care „se descurcă”, folosindu-se de conceptul că „scopul scuză mijloacele”. La fel de clar este că alții nu se pot adapta – lor trebuie să le spună mereu cineva (părinții, șeful, primarul, preotul, un candidat la alegeri sau orice altă autoritate pe care o recunosc ei) încotro e direcția bună și care sunt căile de urmat.

Pentru mine, în esență și extrem de simplist, acesta este capitalismul. Avem șanse egale (conform constituției, cartei drepturilor omului și celorlalte legi democratice), dar sesizarea și valorificarea oportunităților ține de pregătirea și aptitudinile individuale, așa că evident ajungem să avem roluri diferite în societate, cu avantaje și dezavantaje diferite la nivel individual.

Prea des se consideră că numerele mari (masele) sunt mai importante ca indivizii. Dar să ne gândim un pic: de ce majoritatea se uită doar la cei din vârful ierarhiei și îi invidiază pe cei 1% sau chiar 1 la mie de oameni bogați și celebri din lume? De ce nu se compară cu omul mediu – cel care statistic este numit „omul normal” – nici prea peste medie, nici prea sub medie? Poate că așa fiecare și-ar pondera un pic părerile și așteptările, fără să-și mai propună să le dea lecții altora, ci preocupându-se de propriile sale reușite.

Nici această situație nu ar fi prea gravă, cât timp majoritatea dorește mai binele și nu este influențată și manipulată în interesul unei găști ce dorește să ajungă la putere. Dar ce ne facem când majoritatea dorește mai răul, doar pentru a-și arăta puterea?