XLVI

”Apasă asupra inimii mele greutatea lumii, ca şi cum aş fi dus-o în spinare. În singurătate, sprijinindu-mă de un copac şi încrucişându-mi braţele pe piept în adierea serii, i-am primit ca zălog pe cei care aveau nevoie să-şi regăsească în mine semnificaţia pierdută. Astfel şi-a pierdut sensul această mamă căreia i-a murit copilul. Stă în faţa gropii ca în faţa unui trecut fără folos. Devenise pădure de liane în jurul unui copac înfloritor, care deodată nu mai este decât copac mort. Ce voi face, spunea ea, cu lianele mele? Ce voi face cu laptele meu când va urca.

Şi cel atins de lepră ca de un foc încet, şi care se trezeşte rupt de comunitatea oamenilor, şi nu ştie la ce să-şi folosească elanurile inimii. Sau cel pe care-l cunoşti, ros de propriul său cancer, şi ...