Cred că niciodată Tim Burton nu a fost atât de soft, de convențional și pare să piardă din vedere câteva lucruri, mai exact, pe sine. Cu excepția unei singure secvențe, cea de la market, în care toată lumea are ochii cât cepele (literalmente), nu găsesc chiar nimic din semnătura lui Burton așa cum nici artista Margaret Keane (Amy Adams) nu își regăsește semnătura pe tablourile sale ci pe cea a soțului său (Christoph Waltz), un escroc de zile mari, care ridică minciuna la rang de artă, mă rog, nici chiar atât de sus, dar la treapta kitsch-ului tot se oprește și zăbovește mult acolo. Christoph Waltz e un actor care îmi place, dar aici se dovedește a fi o alegere cât se poate de neinspirată. Avalanșa de grimase și rânjete, mișcările frenetice din mâini și dicția exacerbată nu pot ține loc de joc actoricesc. Christhop Waltz este întruchiparea Omului-kitsch, omul bun la toate, ajungând la un moment dat să fie avocat, inculpat și martor deopotrivă.

Nu știu cât de potrivit ar fi fost Johnny Depp în acest rol, dar sigur ar fi ținut la un nivel decent trena weirdness-ului. Se pare că odată cu despărțirea de Helena Bonham Carter s-a retras și Depp, dar și doza de creepyness și creativitate a lui Burton. Privind lucrurile din această perspectivă, filmul poate părea o glumiță auto-referențială ușor macabră. Ah, n-am subliniat îngroșat plot-ul și poate nu v-ați prins, filmul se inspiră din realitate și spune povestea pictoriței Margaret Keane și a soțului său care îi fură identitatea, pretinde că lucrările ei ar fi ale lui, cu consimțământul ușor forțat al acesteia, într-o perioadă în care femeia era pusă la punct și la colț de televiziune, comunitate și preoți (evident). Însă hipersensibila și credula Margaret, interpretată de angelica-vată-pe-băț Amy Adams, deschide bine ochii la un moment dat și își ia revanșa într-un mod hilar, dar cu un corespondent veridic în realitate. Dincolo de acest Keane vs Keane filmul mai abordează și un aspect interesant, dar doar secvențial, acela al culturii de masă. În intro-ul filmului vedem cum unul dintre tablouri este multiplicat industrial și mai apoi cum altele sunt comercializate pe post de vederi sau felicitări.
Se pare că Tim Burton colecționează tablouri semnate de Margaret.

Arta e personală ne spune la un moment dat Margaret, deși pare să creadă acest lucru ea este nevoită să renunțe constant la arta sa pentru binele financiar al familiei. Întrebată de ce pictează ochii atât de mari Margaret povestește cum a avut la un moment dat o problemă cu auzul și pentru a înțelege ce spun alții era nevoită să se holbeze pentru a le pricepe vorbele și comportamentul. Mi se pare o povestioară destul de grăitoare pentru vremea respectivă (anii 50-60) în ceea ce privește statutul femeii, nevoită să asculte și să fie dependentă. În ochii personajelor pictate de Margaret, de obicei copii (adică ființe dependente, lipsite de autoritate sau autonomie, care nu se pot descurca singure) pare să se citească această tristețe a neputinței. Pe cât de melancolice le sunt privirile pe atât de colorată pare viața personajelor din film. Costumele vii, scenografia dulcoidă, locațiile exotice (Hawaii), prezența unui personaj secundar (Krysten Ritter) ce amintește de dichisul lui Audrey Hepburn fac din acest film unul dintre cele mai diurne ale lui Burton.

Și ca să închei pe un ton jucăuș, se spune că ochii sunt oglinda sufletului, ei bine ochii din Beetlejuice par să-l reprezinte mai bine pe Tim Burton decât o fac cei din Big Eyes.

Bonus, de ascultat soundtrack-ul Lanei del Rey.

Tim and his Keane collection