Cel de-al treilea album al trupei britanice Black Midi – care
printre altele a fost adeseori lăudată de nimeni altul decât Steve
Albini – „Hellfire“ are un „plat du jour“ ce include o serie de
ingrediente exotice. Îți poate induce eventuale similititudini cu
math rock-ul celor de la Nomeansno, King Crimson sau Rush dar
grație diverselor influențe ce includ elemente de cabaret, jazz sau
operă rock poate fi asociat cu o multitudine de alte formații...și
totuși nu sună ca niciuna. Dincolo de detaliile stilistice, ai
parte de un spectacol în adevăratul sens al cuvântului ce include
doze de suprarealism și dramă, cu momente amuzante și enervante. Pe
scurt, e un disc „cu de toate“, care nu are cum să treacă
neobservat pentru orice meloman care aspiră la chestii muzicale
interesante.
Muzica asta ar putea fi catalogată și bizară, cu conotații
pozitive of course. E din sertarul acela cu ciudățenii care
ascultate de mai multe ori oferă detalii demențiale pentru urechile
care nu se hrănesc cu aranjamente muzicale de grădiniță.
Dincolo de nebunia muzicală ce include pasaje din aproape
orice gen muzical care nu implică noțiunea de „electronic“, ies în
evidență și textele. Demne de o operă rock sau de o poveste la gura
sobei în mijlocul iernii, lyrics-urile oferă și ele un aer de
„altceva“.
„Dangereous Liasons“ e un exemplu cu al ei final flamboaiant
care spune că „This was no mafioso, this was Satan himself/True
evil, the stench of an unknowable wealth/"You're coming with me
son", the cries, anguish, torment/The shame, pain, heartache,
suffering, futile regret“. Dacă poți face abstracție de sound-ul
mega-drăguț al piesei „Welcome to hell“ (una din perlele nestemate
ale discului) ai parte de cugetări de genul „Don't tell your name,
don't ask for hers/In this land of oysters, you are the world/The
painless, plainness of military life/Resumes tomorrow night“.
Chiar și în puținele momente de relativă acalmie de aici
lucrurile devin surprinzătoare căci undeva pe la mijlocul baladei
„Still“ ai impresia că o mână invizibilă tocmai a apăsat un buton
care a schimbat viteza piesei, iar la penultima piesă The Defence,
spectacolul se mută în zona filmelor noir și a croonerilor de genul
Dean Martin sau Pery Como.
Un moment mai puțin reușit este undeva pe la mijloc, odată cu
piesa „Half Time“, unde aflăm că „That was "8 weeks in May" by the
Orange Tree Boys/Keep that dial locked to 66.6 Hellfire/With yours
truely, Radio Rahim/Next up, a song like no other…Listen to this!“.
Din fericire, trackul ține sub un minut și urmează „The Race is
about to begin“ , care este un alt punct de referință al acestui
disc nu doar pentru constatarea conform căreia „Idiots are
infinite/And thinking men are numbered/Don't kid yourself/This
isn't news“. Și pentru că finalul nu putea să fie altcumva decât
epic, „27 Questions“ are acele structuri ritmice atipice ce include
opririle neregulate care se regăsesc din belșug și-n celelalte
piese ale albumului.
Unul din plusurile celor de la Black Midi este acela că
reușesc să mențină un echilibru perfect între acordurile consonante
și disonante. Desigur, sunt momente în care ai impresia că muzica
asta e făcută „la mișto“. Dar, indiferent dacă incluzi chestia asta
în categoria „nu suport așa ceva“ sau „wow“ vă invit cât se poate
de cordial să ascultați Hellfire cu urechile ciulite și mintea
deschisă. Merită!
