Înaintea audiției celui de-al treilea album Blazzaj, am
avut un vag sentiment de „deja vu“, deoarece multe din piesele care
se regăsesc pe acest dublu vinil au fost cântate în trecut, de
multe ori în concerte. Se prea poate ca și pentru alții să
lipsească sentimentul ăla de „new“ pe care îl ai atunci când pui
mâna pe o nouă apariție discografică. Dincolo de acest mic
inconvenient, rămâne ideea că cei din Blazzaj pot compune melodii
atrăgătoare, pe de o parte, iar pe de altă parte, reușesc să umple
aranjamentele compozițiilor cu multe idei pline de duh, astfel
încât unele din „finețuri“ sunt sesizabile abia după mai multe
ascultări. Carevasăzică, noul Blazzaj este o surpriză. În mare
parte plăcută.
Într-o țară cu o cultură muzicală normală, melodiile
celor de la Blazzaj ar trebui să curgă cât se poate de bine pe
frecvențele posturilor de radio și TV care fac parte din categoria
mainstream. Din nefericire, nu se întâmplă așa, iar dublul vinil
care poartă numele de „Întoarcerea Omului Furnicar“ vine după
„Atenție Blazaj“ (1999) ȘI „Macadam“(2003), iar cele 14 compoziții
care răsună de aici reușesc să creeze o savoare în urechile
melomanilor.
În linii mari discul ăsta se bazează pe soundurile
inventate în laboratoarele speciale ale celor de la Blazzaj de ceva
vreme, dar pe lângă funk-ul cu arome de nu jazz și stropit cu
bucățele de rock există aici și niște deturnări de la linia
generală. Ocolurile astea merg uneori în direcții neașteptate, cu
soluții pe ici pe colo zgomotoase și cu unele momente care ies din
granițele formei generale ale cântecului care reușesc să părăsească
structura vers-refren. Pe alocuri, muzica este cât se poate de
tensionată, dar nu atinge niciodată punctul culminant, explozia,
care (dacă nu e o bombă, ci muzică) ar elibera tensiunea în
catharsis. Per ansamblu acompaniamentul pieselor este cât se poate
de precaut și nu iese din latura groovy, dar există și câteva
excepții memorabile, care dau savoare albumului.
La capitolul texte, avem de toate. De la orătănii, la
pierderi de frecvență, obligativitatea afișării ecusonului, sau
declarații de dragoste intergalactice. Dar mai presus de toate avem
un sentiment de „bine“. Și asta pentru că într-un demers care te
duce cu gândul la „joie de vivre“., încă din prima piesă („Foarte
bine“ ) băieții țin să ne convingă că „alles is gut“: „E foarte
bine, totul în jur e mult mai bine“. În vremurile astea în care
suntem bombardați cu neliniști și războaie, startul acesta e cât se
poate de meseriaș. Soundurile lascive cu care începe „Ghetoul de
aur“, te duc cu gândul la orchestrațiile omniprezente din The Great
American Songbook, unde pe arome de jazz și adieri de funk se
construiește un anume scenariu, care mai apoi e efectiv spulberat
de un dramatism feroce în care solistul trupei ne anunță că vrea să
se înmulțească, să locuiască, să crească și să se
preacurvească...în ghetoul cu pricina.
„Spre stele“ cu al ei refren „Am să caut pereche pe o
altă planetă, mult mai pașnică și poate discretă“, poate fi
considerată un imn al planetei și este după cum spunea solistul
formației, „o piesă de dragoste intergalactică care s-a născut
dintr-un riff de chitară într-o sală mică de repetiții, dar care va
străbate țara, apoi continentele și în final va fi fredonată pe
planete nemaivăzute“. Universul construit de trupă pentru acest
material este colorat și cu texte șăgalnice din care se remarcă și
„Au apărut prima oară multe zvonuri, murmure și șoapte / Nu s-a
întâmplat totul brusc, peste noapte / Parlamentarii au hotărât toți
într-o singura suflare / Să renunțe la salarii diurne și alte
beneficii materiale“,. Nu mai e un secret pentru nimeni că
„odraslele porcilor au ajuns la putere“ iar în completarea
peisajului feeric inventat de băieții timișoreni aș mai adăuga și
unul din momentele surprinzătoare ale acestui material, care se
poate asculta în finalul piesei „Rindeaua“. Concret, e vorba de o
incursiunile etno – folk, care aduce oarecum cu sunetele promovate
de tarafurile autohtone. La capitolul „dans“, piesa „Funkside“ e de
departe campioană. În plus, pentru urechile spălate aici e și o
doză serioasă de clasicul funk abordat de James Brown. Dacă e să
vorbim de „finețuri“ există aici trei momente care ies cumva din
zona cărărilor bătătorite. E vorba de „Oraș“ „Vis“ și „Zid“, un
trio remarcabil care demonstrează că băieții ăștia au o anumită
aplecare și spre zona muzicii mai experimentale.
Mai mult ca sigur că textele șăgalnice inventate de
Blazzaj nu-și vor găsi rezonanță în rândul ascultătorilor de muzică
care apreciează temele mai simple de genul „Cea mai tare din
Carpaţi este Oţelul Galaţi“, dar acest fapt nu trebuie să mire pe
nimeni. Lumea desenată prin compozițiile lor are cu totul alte
coordonate decât cele care se lăfăie non – stop prin muzicile
autohtone actuale. Cu siguranță că o incursiune mai amplă în zonele
experimentale ale muzicii ar fi adăugat un plus de șarm acestui
album mult – așteptat. Nici coperta albumului cu numărul trei din
istoria Blazzaj nu este una de lepădat, diversele „mușuroaie“ în
care sălășluiește omul furnicar modern fiind ilustrate într-un mare
fel. Noul disc Blazzaj are toate ingredientele pentru o audiție mai
mult decât agreabilă, iar „Întoarcerea Omului Furnicar“ merită cu
prisosință să-și găsească locul în topurile de final de 2023 cu
muzica fabricată în România.
