Nu te scalzi de două ori în același râu, ne spune
Heraclit, parcă pe un ton prevăzător. Regăsim aceeași sintagmă și
într-un cântecel pe care îl îngână laolaltă câteva personaje,
printre care Mason (tânărul care a devenit actor sub ochii noștri,
de-a lungul celor 12 ani de filmări, Ellar Coltrane) și tatăl său
(Ethan Hawke, deja o constantă în filmele lui Richard Linklater)
într-o atmosferă idilică, campestră și profund nostalgică. O
secvență ce mi-a adus aminte de la tourbillon de la vie,
cântecul bitter-sweet pe care îl interpretează Jeanne Moreau
în Jules et Jim. Acest sentiment ireversibil al vieții este
reluat și reîntregit la finalul filmului, unde, pe fundalul unui
apus la fel de idilic, doi tineri care abia s-au cunoscut,
împărtășesc idei semi-filosofice, dar pline de adevăr, despre
însemnătatea clipei.
Filmul este de o naturalețe incredibilă și asta deoarece este
rezultatul unui efort considerabil, acela de a filma timp de 12
ani, cu pauze, evident, crâmpeie din copilăria unui băiețel care
devine mai apoi adolescent. Nu e vorba de cinema verite,
deși cam asta ar rezulta din spusele mele de mai sus (mea culpa) ci
de o esențializare extrem de inspirată a unei perioade de timp,
evitând eventualele tentații ale dramei și ale unui scenariu
didacticist. Povestea decurge normal, natural, iar trecerile dintre
perioade au loc aproape imperceptibil, nu suntem avertizați de
semnale precum two years later ci momentele sunt parcurse
așa cum ai parcurge un album de fotografii, adică cu emoție,
amintindu-ți momentele frumoase, momentele care au însemnat ceva
pentru tine. Dar filmul nu surprinde neapărat momentele frumoase
din viața acestui tânăr, suntem martorii mutărilor frecvente pe
care mama tânărului Mason (interpretată excelent de Patricia
Arquette) este nevoită să le facă deoarece are nenorocul să aleagă
mai tot timpul the wrong guys, de asemenea asistăm la
decepțiile în dragoste sau la nelipsitele momente de retorică
existențială ale adolescentului Mason. Însă toate acestea sunt
prezentate într-o lumină pozitivă, sau poate nu neapărat pozitivă,
cât blândă, caldă ca o atingere maternă, iar deasupra lor nu
planează răsturnări neașteptate de situație sau accente dramatice,
ci se încearcă menținerea pe cât posibil a unei stări naturale a
(imaginii) vieții. Ca și cum am fi martorii unei vieți realmente
trăite, dar, desigur, în limitele unei convenții estetice și
narative. Ritmul filmului este foarte bine calibrat în ciuda celor
două ore și patruzeci de minute. Subiectul și atmosfera se află
cumva la antipodul seriei Before, copilăria lipsită de
complicații majore n-are aparent nimic de-a face cu complexitatea
relației dintre Jesse și Celine, însă micul Mason pare să fie
viitorul Jesse.
Boyhood este atât o antologie de clipe frumoase cât și o
antologie muzicală (cât și una de frizuri, fie vorba între noi),
momentele copilăriei celor doi frați, Mason și Sam (interpretată
chiar de fiica regizorului), sunt marcate de melodii foarte bine
ancorate în epoca pe care o reprezintă, de la Britney Spears la The
Black Keys. Mai mult decât atât, utilizarea frecventă a muzicii
poate reprezenta și un substitut pentru un tată-muzician-aspirant
care nu își poate petrece prea mult timp cu propriii copii. N-aș
putea să-l numesc drept un tată absent căci filmul nu-ți dă totuși
această impresie, deoarece personalitatea lui surclasează faptul că
nu poate fi prea mult prin preajmă. Mai mult decât atât tatăl îi
dăruiește lui Mason un album personalizat cu muzica celor de la The
Beatles, descriindu-i pasionant membrii trupei, aproape cu
religiozitate, explicând că ascultându-i separat, muzica lor sună
chiar mai bine, lucru ce pare să oglindească relația tată-fiu,
separați, dar împreună. Ca și în cazul lui Before Midnight, Richard
Linklater a reușit să mă emoționeze și să nu îmi pese de momentele
în care focusul nu-i așa cum ar trebui. Rareori se întâmplă ca un
regizor să surprindă viața într-o manieră atât de naturală, de
umană și de personală. Negreșit, Linklater, este încarnarea
expresiei stop and smell the flowers.
