E primul concurs montan în timpul căruia nu am făcut nicio poză. Pe care nu-l mai alergasem, dar pe al cărui traseu îl știam deja. De cum am pornit, m-am simțit ca într-o transă, ca într-un film ce rula dinaintea-mi și de la care nu voiam să-mi iau ochii. Forestierul nu mi s-a părut lung ca altădată. Poteca prin zăpada mare ar fi putut să nu se mai termine. La fel ca și cea spre La Băncuță, spre Stechil, spre Șaua Tâmpei. Minunate toate. După, a fost mai greu. Crampele musculare mi-au reamintit că nu poți avea o cursă perfectă după o săptămână obositoare. Dar tot n-am ieșit din transa fericirii mele interioare că alerg acasă, cu sufletul și cu picioarele în același timp, nu doar printre amintiri. Se poate deci și fără așteptări, fără zbateri, fără drame. Pentru ce-mi doresc de la mine (cum mă mențin, pe unde mă mai clasez), sunt mulțumită: am alergat bine. Și mai presus de orice, am alergat Acasă.