E uimitor cât de mult ne poate schimba destinul ceva atât de
simplu și de banal cum e un blog!
Nu-mi aduc aminte ce m-o fi motivat în seara aceea de
început de decembrie, acum aproape nouă ani, să mă înham la acest
drum. Poate dorința de a împărtăși cu cei câțiva prieteni mult mai
tineri decât mine pe care mi-i făcusem în lumea virtuală bruma de
poezioare scrise mai toate când eram de vârsta lor...
Poate...
Eram încă timidă, stăpânită de o reticență aproape
paralizantă. "Mi-am luat inima în dinți" e o expresie care spune
prea puțin despre cât curaj şi câtă putere mi-au fost
necesare ca să scot în lume, oricât de mică era cea a
cititorilor mei atunci, bucățile acelea de suflet deghizate în
litere ce alcătuiau versuri mai mult sau mai puțin
stângace.
Nu m-am gândit că voi începe iarăși să scriu și nu mi-am dorit
faimă, așa cum nu-mi doresc nici astăzi. Dar nici nu m-am
așteptat ca acea hotărâre spontană și aparent fără importanță să
pună o amprentă atât de puternică pe tot ceea ce e esențial în
ființa mea.
Fără blogul cu poezele aș fi scris sporadic și prost, mi-ar fi
lipsit nenumărate clipe de emoție, bucurie, împlinire. Aș fi fost
mult mai săracă sufletește. Mare parte din ce mi-a trecut prin
gând și a devenit cuvânt scris în acești ani ar fi
suferit un proces de aneantizare trist și lipsit de durere,
când eu însămi aș fi fost pierdută într-o amorțeală care nu-mi era
deloc străină.
N-am intenția să fac cine știe ce filosofie din acest
articol, ci doar să pun pe "hârtie" o revelație neașteptată care
m-a trăznit citind "Ploaia de primăvară" a Dianei și m-a cufundat
într-o stare de contemplare din care m-am extras cu greu.
Mi-a fost de mare ajutor Eddie care parcă a ticluit duzina de
săptămâna trecută special pentru mine.
În final vreau să lansez o provocare, o temă de
discuție la o ceașcă de cafea întârziată. Mi-ar face mare plăcere
dacă mi-ați împărtăși ce hotărâre aparent minoră s-a dovedit în
timp a avea repercusiuni pozitive neașteptate asupra vieții
voastre.
