– Nu toată lumea are parte în viață această de iubiri extraordinare. E vină noastră? Ține de noi să trăim o mare iubire sau ea e un dar de la Dumnezeu?
– Dumnezeu are un drum clar pentru fiecare. Nu există
coincidențe. Faptul de a întâlni o anumită persoană ține de voia
Domnului. Dar felul în care reacționăm noi la întâlnirea respectivă
ține de noi. Fiecare persoană care ne iese în cale e un dar de la
Dumnezeu și noi trebuie să ne întrebăm, de fiecare dată, de ce a
randuit Dumnezeu să întâlnesc omul ăla. Ce pot eu să fac din
relația asta? Ce trebuie eu să înțeleg? Ce folos pot să trag? Apoi,
să nu confundăm îndrăgostirea cu iubirea. Dacă Dumnezeu îți trimite
dragostea, nu înseamnă că-ți da de-a gata și o mare iubire.
Dragostea e doar o arvună de la Dumnezeu. Dacă o cheltui fără
știință, nu mai ajungi niciodată la iubirea adevărată. Poate la
început nu pare mare, dar iubirea, dacă se lucrează, crește tot mai
mult. Iubirea nu e emoție, e o putere. Dumnezeu nu e trup și totuși
se definește pe sine ca iubire. Deci, iubirea nu e trup! Sigur, și
componenta asta trupească întră în iubire, dar nu se reduce totul
la ea. Iubirea e o mare putere a omului, primită de sus, o putere
care trebuie eliberată și lucrată de fiecare în parte. Spun
eliberată, pentru că cel mai adesea ne iubim pe noi înșine, și
atunci iubirea este închisă în noi, se învârte în cerc. Este o
iubire egoistă, întoarsă către sine, în loc să fie liberă și să nu
ceară nimic în schimb.
– Iubirea adevărată e întotdeauna liberă?
– Da, iubirea adevărată afirmă libertatea celuilalt. Nu
încearcă să-l stăpânească. Aici se greșește cel mai mult în
relații, când unul încearcă să-l transforme pe celălalt, să-l
ajusteze după gustul propriu. Când iubeșți, trebuie să ieși din
ține în sensul de a încerca să-l trăieșți pe celălalt, să-l
înțelegi pe celălalt, să vezi lumea prin ochii lui. Dacă ii calci
libertatea, apare instinctul de apărare. Și se va închide în el. Se
va feri de ține, se va simți agresat. Într-o relație trebuie să
existe un balans între apropiere și distanță. Trebuie să-i păstrezi
celuilalt taina, să n-o spulberi. Să nu încerci să cotrobăi în
toate cotloanele sufletului lui, să nu intri cu excavatorul peste
flori. Tupeul, îndrăzneala distrug misterul celuilalt. Exercițiul
acesta al ieșirii din noi înșine uneori e dureros, înseamnă să
părăseșți o poziție sigură, să ieși din confortul felului tău de a
fi, adoptând felul celuilalt de a fi. Dar numai așa te poți largi,
te poți îmbogăți și poți transformă iubirea în cale de cunoaștere.
Dacă rămâi în ține însuți, eșți foarte sărac. Ba, mai mult, te
trezești că toți îți întorc spatele. Te trezești
singur.
– Ar trebui atunci să cultivăm toleranță în
dragoste?
– Ar trebui să facem exercițiul alterității, nu al
toleranței. Toleranța e un fel de îngăduință față de ceva ce ție
nu-ți convine, presupui că celălalt are niște defecte pe care tu,
din mărinimie, le treci cu vederea. Adică toleranța presupune
mândria. Or, într-o relație de iubire tu nu ai dreptul să consideri
felul tău de a fi mai bun ca al celuilalt, n-ai voie să ceri
celuilalt să se schimbe, trebuie să-ți ceri ție să-l suporți pe
celălalt. În iubire, nu trebuie să te preocupe binele tău, ci
trebuie să te pui pe ține în slujba celuilalt, preocuparea ta să
fie devenirea lui. Scopul lui nu e să te înfrumusețeze pe ține, să
te facă să te simți mai frumos și mai bun. Iubirea trăită drept
schimbă oricum lucrurile în bine. Faptul că mă dăruiesc total, că
mă arăt jertfitor îl face și pe celălalt să se corecteze, să se
simtă, îl schimbă în bine. Părintele Teofil Părăian spunea că
dragostea niciodată nu calculează și dragostea totdeauna
calculează. Cum vine asta? Păi, niciodată nu calculează ce
dăruiește, că să-i atragă atenția celuilalt uite, câte am făcut
pentru ține, acum da-mi și tu la fel. Și în același timp calculează
mereu cât primește, că să poată da mai mult. Asta e iubirea
adevărată.
– Câteodată, oricâte ai face pentru celălalt, el rămâne
indiferent și nu-ți întoarce nici o fărâmă de dragoste. Cum știi
care e omul pentru care merită să dai tot?
– În ordinea firească, important e să nu te implici
într-o relație până nu eșți sigur de ea. Potențialul de afecțiune,
de iubire, trebuie păstrat până găseșți o persoană cu care te
potrivești cu adevărat, cu care să ai în primul rând o potrivire
sufletească, nu trupească. Apoi, un om de calitate, dacă a întâlnit
un alt om de calitate și se jertfește până la capăt, reușește să-l
învingă pe celălalt prin iubire, chiar dacă celălalt iubește mai
puțin. Iubirea unuia, cu statornicie, poate să salveze iubirea
celuilalt. Am cunoscut multe recuperări miraculoase de relații care
erau în pragul eșecului și au ajuns chiar mai puternice și mai
profunde ca înainte. Oamenii trebuie să învețe să aprecieze
crizele. Întrebarea mai are însă și o capcană. Dacă te oprești la
om, riști să pierzi tot. Dacă îl ai în minte mereu și pe Dumnezeu,
găsești în jur suficiente persoane care să merite să dai tot, fără
să-ți mai fie teamă că ai putea pierde. Nici un om nu merită în
sine să-i dai tot. Pentru că omul ăla nu e ultima realitate, dar
Dumnezeul din el, da. În definitiv, prin om ne dăruim, de fapt, lui
Dumnezeu.
Extras din interviu cu Pr. Pantelimon de la Oașa,
Formulă AȘ, nr. 973
sursa:
https://www.librariaortodoxia.ro/
