Mulți oameni pleacă spunând „nu-l mai iubesc”. Dar puțini știu ce e, de fapt, iubirea. Nu, iubirea nu e acel fior care te face să trimiți mesaje noaptea. Nici fluturii din stomac. Nici dorul ăla care te face să-i verifici profilul din 5 în 5 minute. Aia e îndrăgosteală. E poftă emoțională. E proiecția ta pe un om care încă nu te-a contrazis cu adevărat.
Iubirea adevărată nu e ce simți. E ce alegi. Când nu mai
simți nimic.
Iubirea începe când dispare „chimie” și rămâne
realitatea. Facturi. Oboseală. Discuții care nu se termină bine.
Mici frustrări. Nevoia de spațiu. Răni vechi care se reaprind. Când
nu mai ai chef să fii drăguț, dar totuși alegi să
rămâi.
Și atunci, iubirea devine matură. Nu mai e extazul care
te face să tremuri, ci decizia care te face să construiești. Să
rămâi și azi. Și mâine. Și în ziua aia în care celălalt greșește.
Și-n ziua în care greșești tu. Iubirea reală nu e despre cum te
face celălalt să te simți, ci despre cine devii tu în relație cu
el.
Dar asta nu vinde bine. Așa că filmele îți spun că dacă
nu mai e pasiune, trebuie să pleci. Că iubirea înseamnă să fie
ușor. Că dacă e greu, e greșit.
Și uite-așa, generații întregi confundă prima fază cu
tot filmul. Și pleacă de fiecare dată când trece
„magia”.
Adevărul e crud, dar eliberează: nu plecăm pentru că nu
mai iubim. Plecăm pentru că n-am știut niciodată să iubim cu
adevărat.
Iubirea nu e ceea ce vine. E ceea ce alegi. În fiecare
zi. Cu același om. După ce fluturii au murit. Și liniștea s-a
așezat.
Cu iubireși lumină,
Daniela.
