Tot ce știm despre iubire este ceea ce am fost învățați, în primul rând, în familie. Iar dacă ne-am uita puțin în familiile noastre, la ce am fost învățați că înseamnă iubire și la ce vedem că înseamnă manifestare a iubirii între apropiații noștri, am constata că, de cele mai multe ori, diferă de ceea ce am citit sau am văzut în filme.
Am fost învățați că iubirea trebuie justificată: „te
iubesc pentru că...”. Doar că asta nu este iubire.
Am fost învățați că iubirea nu este gratuită, ci este
ceea ce obținem dacă plătim un preț: „dacă nu faci sau spui asta,
nu te mai iubesc”. Doar că asta nu este iubire, este
șantaj.
Am fost învățați că a ne arăta sau a ne spune iubirea
este un gest de slăbiciune, de vulnerabilizare: „dacă iubești, te
va lua de prost/proastă”. Doar că aceea nu este iubire; este ceea
ce a înțeles despre iubire și a văzut cel care
vorbește.
Am fost învățați că iubirea este o sursă de suferință,
și nu de bucurie: „să nu te îndrăgostești, vei suferi”. Doar că
iubirea nu aduce suferință, ci liniște. Așteptările aduc suferință,
iar acolo nu este iubire.
Am fost învățați că iubirea trebuie câștigată, nu
oferită pe tavă: „ți-a demonstrat că merită să-l/o iubești?”. Doar
că iubirea nu este un concurs de dovedit; este o stare care apare
după ce înțelegem că nu avem nimic de demonstrat
nimănui.
Am fost învățați că iubirea durează atât cât ne este
nouă bine, după care, gata: „te-ai schimbat, nu mai ești
același/aceeași; nu te mai recunosc, nu te mai iubesc”. Doar că
asta nu e iubire, este manipulare curată.
Am fost învățați că a iubi înseamnă a te jertfi pentru
alții și a uita de tine. Doar că asta nu este iubire, este o
pedeapsă de sine.
Am fost învățați că cea mai mare virtute este să-i
iubești pe alții, chiar dacă asta înseamnă că nu te iubești pe
tine: „eu nu contez, altora să le fie bine”. Doar că asta nu este
iubire, este anulare de sine.
Când suntem singuri avem foarte multe păreri despre
iubire, despre cum vom iubi, cum vom fi iubiți, cum va fi relația;
știm și că nu vom mai face greșelile pe care le-au făcut părinții
noștri, și jurăm că noi vom fi altfel. Toate astea în teorie. Doar
că practica schimbă lucrurile. În practică, suntem condiționați de
programele pe care le-am primit în familie, de la părinți, și vom
ajunge să facem exact ce am jurat că nu vom face niciodată. Și e
normal să fie așa; experiențele se repetă până când cineva va
schimba credințele și programările. Fetele vor face ca mama și își
vor alege un partener ca tata, băieții vor fi ca tata și își vor
alege partenere ca mama, iar relația va semăna cu a
părinților.
De cele mai multe ori, iubirea este confundată cu
relația. Credem că este suficient să vrem relație cu cineva și
credem că asta înseamnă iubire. Nu, nu obligatoriu.
Putem vrea relație pentru că așa se face, pentru că
suntem presați de familie și de cei din jur; care ne „iubesc” mult
dacă ne presează, nu-i așa?!
Putem vrea o relație pentru că ne este teamă de
singurătate, și vom numi asta iubire.
Putem vrea o relație pentru a ne răzbuna pe cineva care
ne-a respins, sau pentru a le arăta altora că noi putem, ei nu; și
vom numi asta iubire.
Putem vrea o relație pentru că vrem un anumit partener,
și nu vrem să fie cu altcineva; și vom numi asta
iubire.
Putem vrea o relație pentru că avem nevoie de cineva
care să ne ajute, să ne sprijine, să facă în locul nostru, să fie
acolo doar pentru că așa vrem; și vom numi asta
iubire.
Dragă Om, mă adresez acum ție, direct: RELAȚIA ȘI
IUBIREA NU SUNT ACELAȘI LUCRU, NU MAI FACE CONFUZII!
Într-o relație poate exista iubire, dar Iubirea nu are
nevoie de o relație. Iar aici cuvântul este „nevoie”. Când iubești,
nu ai nevoie de nimic. Totul există!
Intri în relație și atragi un anumit tip de partener
pentru că ai de învățat una sau mai multe lecții. Totul este despre
tine, niciodată nu este despre altcineva. Tu nu poți schimba pe
cineva; observă că nici tu nu vrei să te schimbi. Nu poți cere ceva
ce tu nu faci. Nu poți aștepta să ți se dea ceea ce tu refuzi să
obții singur.
O relație durează exact atât cât îți înveți lecția.
Simți când e gata, dar programările primite din partea societății
(„să nu ne faci de râs”, „până când moartea ne va despărți”, „ce-o
să zică lumea”) te împiedică să închei acea relație și să mergi mai
departe pe drumul tău. Și atunci rămâi agățat de o persoană cu care
nu mai rezonezi, îți negi simțirile, te vei îmbolnăvi și vei numi
asta iubire.
Dragă Om, tu nu iubești un om; nu asta e iubirea.
Iubirea este atunci când în prezența celuilalt ajungi să te iubești
pe tine.
Binețe, Om înțelept!
Cu iubire și lumină,
Daniela
