Pe urmă m-am îndrăgostit tare de tot, iar eu, când mă îndrăgostesc, nu ştiu cum mi se întâmplă, curg din mine cuvinte, sudălmi erotice, metafore, vreau să mă torn în cuvinte pe de-a-ntregul şi să mă dăruiesc cuiva aşa, carte. Atunci, în câteva luni, am dat gata toată EVANGHELIA DUPĂ LILIT, 200 de pagini mari şi late. Scriam cu entuziasm, cu febră, cu disperare şi, imediat ce terminam un capitol, îl expediam celui care îmi provoca stările de euforie literară.

Apoi corespondenţa mea s-a terminat, iar cartea, deşi terminată şi ea, a mai zăcut doi ani, pentru că nu reuşeam să fac ultimele corecturi. Ba nu reuşeam nici măcar să o citesc, nu puteam să o deschid, iar dacă nu aş fi avut-o feliată şi expediată, după cum ziceam, păstrată cuminte în cutiuţa de memorii a corespondenţei mele electronice, pun pariu că subconştientul meu ar fi pierdut-o pe undeva prin maţele computerului.

Era, totuşi, cartea vieţii mele (la propriu). Am încercat să îmi dau un ultimatum. Am bătut palma cu o editură. Am schimbat emailuri cu editorul. Am printat-o, am luat-o cu mine la mare şi am alergat după ea prin nisip când mi-a furat-o briza. Am pătat-o cu ciocolată caldă. Am mâzgălit câteva pagini din ea pe tren, când mergeam în vacanţă. Am făcut modificări pe care le-am şters pe urmă. Am pătat-o cu ceai. Am cărat-o după mine pe fundul valizei în teatrele prin care am lucrat. I-am schimbat învelişul de hârtie, care s-a rupt, cu altul, transparent. Am mutat-o de colo până colo prin casă. Vreme de doi ani, gândul cărţii neterminate mi-a bântuit creierii şi m-a mâncat pe dinăuntru.

Azi mi-am zis să pun piciorul în prag şi să postez în fiecare zi evoluţia corecturii, ca să nu mai am nicio scăpare. Acum închid blogul şi deschid documentul.Ţineţi-mi pumnii.