Până acum 13 ani eram un om "normal" care mânca pe fugă, vorbea cu prietenii la telefon din mers (pentru că rar îmi găseam timp să ne întâlnim), scriam în grabă, amânam lucruri care contau dar puteau fi amânate, fără să-mi dau seama că erau de fapt cele mai importante. Practic, eram mereu în criză de timp, mereu cu gândul că trebuie să fac mai mult și mai repede, mereu în cătarea unor soluții rapide.

De fapt, "rapid" era calitatea care conta în primul rând la ceea ce căutam și aplicam. Dar viața mi-aluneca printre degete fără măcar să observ că... trăiesc. A trebuit să pierd tot ce credeam că e "stabil" și "pentru totdeauna" ca să mă trezesc din hipnoza soluțiilor rapide și a vieții trăite în viteză.

Pierdem foarte mult din frumusețea și micile bucurii ale vieții atunci când trăim pe repede 'nainte. Probabil...