E minunat să dărui bucurie,
și de-i primită cu brațe larg deschise,
tot bucurie se întoarce, vie,
topindu-se în gânduri și în vise.
Dar, uite, strig pe-aici ce doare și ce arde,
ca mine strigă și alți visători,
dar strigătul cel mai adesea cade
pe surzi, netoți ori pe nepăsători.
Au fost întotdeauna cei care văd cărarea
până departe-n zarea cea albastră
și-n urma lor a fost întotdeauna marea
de orbi cu orizontul la fereastră.
Cei care văd trag după ei un lanț
de orbi care se țin de mână.
Unii răstoarnă munți pentru un sfanț,
alții dau zării aripi să rămână.
Orbul alege lanțul care-l trage,
dar care-i strălucirea ce-l orbește?
Mă tem că sfanțul zarea prea o sparge
și aripa nu se desăvârșește.
Mă tem că prea puțini din cei ce văd
mai au puterea să deschidă drum
și mi se pare că ne paște un prăpăd
care începe-n fiecare-aici și-acum.
De-aceea cred că dacă ne e bine
în cercul nostru cu senin și zbor,
ar trebui să îl lărgim cu aripi pline
de gând și faptă pentru viitor.
(2020)
