Omul cel singur se scoală când marea e încă în beznăŞi stelele pâlpâie. O adiere ca o boare caldăVine de pe ţărm unde e matca măriiÎmblânzind răsuflarea. Este ora când nimic altceva nu sePoate petrece. Până şi pipa-ntre dinţiAtârnă stinsă. Noptatec blândul zbucium al valurilor.Omul cel singur a aprins de-acum un foc mare de crengiŞi se uită cum înroşeşte pământul. Marea, şi ea,În curând va fi precum focul, înveşmântată-n văpăi.

Nu-i lucru mai amar decât zorii unei zileÎn care nimic nu se poate petrece. Nu-i  lucru mai amarDecât să te simţi zadarnic. Atârnă de cer ostenităO stea verzuie, surprinsă de zori.Zăreşte marea încă în beznă şi tufişul de focLa care omul, ca să-şi facă de lucru, se-ncălzeşte;Se uită şi cade de somn printre munţii posomorâţiUnde e un pat de zăpadă.