„Cere-ți iertare, zice ea. Dacă ar spune cere-ți iertare pe un ton normal, aș putea să fac ce-mi zice, dar ea șoptește, și-atunci vocea ei capătă o inflexiune seacă, atonală, peste care pur și simplu nu pot să trec. Spun te rog, stau calm, te rog, cît mai temperat, mă văd gonind nebunește pe o șosea de centură, ascultînd la maximum Sodade, o piesă pe care am descoperit-o recent, din care nu înțeleg nimic în afară de singurătatea din voce și cuvîntul singurătate repetat la nesfîrșit, chiar dacă mi s-a spus că acel cuvînt nu înseamnă singurătate, ci nostalgie, dor, regret, spleen, atîtea lucruri intime și de neîmpărtășit care se numesc singurătate, așa cum tot singurătate se cheamă și căruciorul domestic, culoarul cu uleiuri și oțeturi și bărbatul care-și imploră soția în lumina neoanelor.”