Pentru un băiat, mai ales pentru un băiat, modelul de
urmat este tata. Nu fac excepţie şi recunosc că multe dintre
convingerile pe care le am i le datorez lui. Încă din copilărie,
cînd abia aşteptam să se întoarcă de la serviciu şi de cele mai
multe ori adormeam înainte să ajungă acasă, îi consideram spusele
literă de lege. Aşa am ajuns cu timpul să colecţionez timbre şi
vederi, să-i citesc pe Marin Sorescu şi Ana Blandiana, să ascult
Bach şi să înţeleg că muzica lui se apropie cel mai mult de
dumnezeire. Şi să îmi placă fotbalul. Ţin minte şi acum că una
dintre rugăciunile pe care le spuneam seara era „Dă-i Doamne mamei
serviciu (întrerupsese pentru creşterea mea) şi lui tata concediu”,
pentru a petrece cît mai mult timp împreună.
Tata Mare nu era mare amator de sport. Mergea totuşi pe
la meciurile pe care UTA le juca acasă, la Arad, cînd bunicul meu
era detaşat acolo cu serviciul, ca medic militar. Tata i-a urmat
cariera în medicină, dar s-a apropiat mai mult şi de fenomenul
sportiv, încă din copilărie. Echipa cu care ţinea şi care era una
dintre cele mai bune din acea perioadă, era Carmen, patron fiindu-i
Ionel Mociorniţă, fiul lui Dumitru Mociorniţă, proprietarul unei
celebre fabrici de încălţăminte. Carmen s-a luptat chiar cu UTA
pentru cîştigarea campionatului din 1947 şi a terminat pe locul
2.
În vara aceluiaşi an, echipa s-a desfiinţat şi locul ei
în campionat a fost luat de ASA, care avea să-şi schimbe denumirea
succesiv în CSCA, CCA şi din decembrie 1961 în Steaua. Avînd în
vedere că cei mai importanţi jucători de la Carmen au trecut la
ASA, tata a devenit suporterul acesteia. Fără să fie un împătimit
al stadionului, a trăit febra meciurilor cu Dinamo, reuşita
turneului în Anglia şi meciul naţionalei cu Iugoslavia (1-0 la
Belgrad) din 1956, cînd CCA a dat 11 jucători (Voinescu, Toma,
Apolzan, fraţii Zavoda, Bone, Onisie, Cacoveanu, Gheorghe
Constantin, Tătaru, Alecsandrescu), seria de cupe cîştigate cu
Ştefan Covaci pe bancă la sfîrşitul anilor '60.
Am făcut ochi pe echipa din 1975. Aveam 8 ani, discutam
la şcoală şi în faţa blocului despre fotbal cu băieţii, jucam pe
aleile dintre blocuri şi în curtea şcolii, aveam mulţi prieteni
care ţineau şi ei cu Steaua. Antrenor era atunci Emerich Jenei, cel
care avea să cîştige peste 11 ani Cupa Campionilor. Jucătorii îi
ştiu şi acum, mai ales că tata mi-a cumpărat o fotografie cu ei
(prima dintr-o colecţie). Iordache, Moraru, Anghelini, Sameş, Vigh,
Agiu, Smarandache, Tudorel Stoica, Dumitru, Iordănescu, Dumitriu
IV, Zahiu, Ion Ion, Troi, Marcel Răducanu, Costică Zamfir,
Năstase.
N-am jucat niciodată bine. Eram de cele mai multe ori
portar, pentru a-i lăsa pe alţii să-şi etaleze calităţile de
dribleuri şi golgeteri. Dar cît mai trăiam miuţele acelea în
poartă! Cînd jucam la şcoală, pe un teren incomparabil mai mare
decît strada, jucam în apărare şi îmi amintesc că îmi scriam cu
creta pe şortul negru numărul 2, numărul lui Teo Anghelini,
fundaşul dreapta de la Steaua, cu care speram în taină să semăn în
joc. Vizavi de şcoală, în acelaşi bloc în care locuia unul dintre
colegii mei de clasă, stătea Marcel Răducanu. Astăzi pare de
necrezut că cel mai bun fotbalist român al vremii locuia într-un
apartament de bloc în Balta Albă. Se întîmpla să mai vină pentru un
meci „demonstrativ” şi mă pot lăuda că am jucat în aceeaşi echipă
cu el.
Cu tata am fost pentru prima oară pe un stadion, evident
în Ghencea, la un meci Steaua – ASA Tîrgu Mureş. A fost 2-1 pentru
Steaua (golul victoriei marcat de Marcel) şi eu nu mă mai săturam
să privesc gazonul verde, un verde ireal după ce văzusem meciuri
doar la televizor. Făceam de fapt, pentru prima oară, legătura
dintre iarbă şi gazon, despre care credeam pînă atunci că este o
suprafaţă necunoscută, de culoare gri. Se juca atunci în sistemul
4-3-3, într-o formulă ofensivă, cînd încă nu se inventase fotbalul
total, iar atacanţii erau pur şi simplu atacanţi. Nu se ajunsese la
sumele fabuloase care se învîrt acum în fotbal, iar plăcerea de a
juca era parcă mai mare.
Am intuit naşterea unei echipe mari a Stelei în vara lui
1983, la Cupa „Steaua”. Revenise ca
antrenor Jenei, iar ca jucători de atac fuseseră transferaţi
Lăcătuş şi Piţurcă. După 2 ani recîştigau titlul şi porneau în
campania europeană, sfîrşită atît de frumos. Îmi amintesc cum am
pariat calificarea în fiecare tur cu un coleg de facultate,
luîndu-i de fiecare dată cîte o bere, inclusiv după finala
cîştigată cu Barcelona. Balint, Belodedici, Iovan, Duckadam,
Bölöni, Majearu, Rotariu, Hagi, Dan Petrescu, Ilie Dumitrescu,
Adrian Ilie, Panduru, Gâlcă, Dorinel Munteanu. O parte din lista de
mari jucători care au jucat pentru Steaua. Stilul impus de Steaua
în fotbalul românesc a fost bazat pe frumuseţea jocului ofensiv, pe
un fair-play desăvîrşit, recunoscut şi premiat de UEFA în 1986, cît
şi pe dăruirea totală în teren.
Ataşamentul faţă de Steaua s-a consolidat cu trecerea anilor,
iar astăzi îmi dau seama că nu aş fi putut ţine cu altă echipă.
Plăcerea de a vedea un meci cu tata a rămas la fel de mare, mai
ales că trăim fiecare partidă cu toată intensitatea. Nu sîntem
genul de privitori neimplicaţi şi indiferenţi. Punem multă pasiune,
suferim şi ne bucurăm, sărim în sus la goluri, ne luăm cu mîinile
de cap la ratări, contestăm deciziile arbitrilor care ne sînt
potrivnice, sîntem 100% implicaţi. Hai Steaua!
