Azi-dimineață, aparent fără motiv, mi-am amintit cum am
descoperit că lumea e ca o geacă de iarnă, cu dosul rupt și plin de
scobitori, hârtii de gumă (bine mestecată) și câte-o monedă care-și
pierde valoarea noapte de noapte.
Senzația aia apăsătoare și claustrofobică. Și cum am împins-o
undeva pe mâneca pe care nu intră nici moliile, nici zgomotul
viitorului.
Afară, seara, era cald și cred că de la primărie anulaseră
respirația cetățenilor. Între castel și bazin nemărginirea își
găsise geaca și răcoare nu mai era niciunde în afară de cafeneaua
plină de adolescenți tulburați și scobitori pregătite pentru
eternitate.
Pe vremea aia nu eram nici mioapă, nici om.
