Ochii aproape tineri care se trezesc dimineaţa în altă
limbă. Primele mişcări ale orei opt şi ultimele ale nopţii. Între
ele sunt cartea pe care o port în geantă şi ştampila aruncată pe
hârtiile prea grele pentru luna aprilie.
Amestecate în cazanul fiinţei, amintirile mele şi ale
celor din urmă se pierd între frânturile de poveşti imaginate.
Duminicile îmi dau ocazia să mă imaginez şi linia dintre ce am
fost, ce aş vrea sau ce aş putea să fiu şi ce sunt se şterge ca
amintirea unui pilot beat.
Sunt de hârtie. Mă minunez când sărut unghiile
florilor şi mă rujez numai în faţa televizorului prăfuit. Sunt un
ochi de carton la fel de albastru ca şi celălalt şi câteva buze,
atât superioare cât şi inferioare, care se trezesc dimineaţa
umflate de vise. Am trei speranţe ascunse fiecare în câte un muzeu
din lume şi o semnătură furată de la părinţi. Sunt o pereche de
mâini care iubeşte o pereche de picioare, câteva glezne
vulnerabile, vreo douăzeci de degete şi nişte gânduri
neuniforme. N-am niciun strop de farmec şi nu port
uniformă pentru că nu am unde.
Sunt cei douăzeci şi doi de ani pe care i-am arhivat şi
câte puţin din cei care mi-au trecut pragul ochilor; o înghiţitură
din fiecare film care m-a văzut şi o clipire din fiecare carte pe
care am răsfoit-o. Sunt pijamaua groasă de iarnă şi şoldurile goale
de vară.
Sunt invidioasă şi citesc ca să nu rănesc cărţile.
Întârzii tot timpul la bibliotecă şi ajung mai devreme
la locul de întâlnire. Catifeaua e întotdeauna neagră
sau verde închis. Am două zodii şi le tratez ca pe
păpuşi de bâlci.
Sunt semnul cifrei unu şi forma
infinitului.
Să născocim un dicţionar al oamenilor.
Cred.
