Cetățenii români, indiferent unde ar trăi, își doresc un
lucru: o Românie modernă. Însă fiecare are o opinie proprie despre
cum s-ar pune în practică modernizarea ei. Aici începe discordia:
mulți sunt vehemenți și împotriva oricărei măsuri care ar putea
conduce la o modernizare, indiferent cât de îndrăzneață ar fi, iar
alții acceptă orice propunere considerând-o ca fiind validă doar
pentru că este susținută de un anumit grup de persoane dragi
lor.
Dacă deschidem DEX-ul și cautăm explicația cuvântului
”discordie” cu siguranță ne apare definiția
sentimentului românesc din zilele noastre. Depășește puterea mea de
înțelegere situația acestor ultimi ani în care am vazut români
nutrind sentimente adevărate de ură față de compatrioții lor care
au opinii contrare. Există o fractură așa de mare în societatea
românească, încât nu cred că poate fi depășită nici în jurul
bradului de Crăciun. Nu pot înțelege cum se face că pe rețele curg
râuri de cuvinte scrise și că nimeni până la acestă oră nu a
redactat o propunere concretă pentru direcțiile în care România
este deficientă. Dar asta ar însemna că am fi în prezența unei
societăți civile organizate, ceea ce este încă o utopie în aceste
zile.
Mă surprinde cu adevărat și vocabularul folosit pe care nu
l-am întâlnit nici măcar în zona mărginașă a orașelor în furoarea
anilor 90, când totul părea că este permis. Mai mult decât asta,
este folosit de o manieră publică și devine un stindard, un exemplu
de urmat. Dar despre asta vorbim în altă postare pentru că este un
subiect amplu și merită și câteva exemple clare.
Urmaresc cu atenție în ultimele luni mișcările legislative și
caut argumente. Caut și caut și caut, dar lipsesc. Doar fraze
scoase din context împrăștiate pe rețelele sociale și, mai grav, în
toate mediile publice, mai ales la televiziunile mai mult sau mai
puțin datornice la bugetul strâmtorat al României. Nimeni nu
explică în ce constă aceste propuneri de modernizare. De fapt
nimeni nu înțelege în ce direcție mergem sau dacă mergem spre ceva
sau undeva. Nici măcar cel care se manifestă pro sau contra.
Guvernează acum PSD și ALDE și este clar că în materie de
comunicare sunt partide repetente. Nu vorbim de retorică politică
pentru că aș fi pretențios, vorbim de câteva lucruri esențiale cum
ar fi explicația lucrurilor pe care au intenția să le facă, adopte
sau să le propună.
Eu urmăresc, în special, propunerile privind justiția. Și
privesc totul sub lentila unei lupe aceste lucruri pentru că, din
când în când, mă lovesc de acest sistem lent, greoi și parcă
imposibil de mișcat. Publicam în urmă cu ceva vreme o SCRISOARE
ÎNCHISĂ PRIMULUI MINISTRU care la acea vreme era Victor Ponta
(august 2012). Și atrăgeam atenția asupra unui lucru esențial
într-o democrație: justiția. Deja știm unde este Ponta
și știm că asta nu a fost prioritatea Guvernului său. Nu a fost o
prioritate a niciunui guvern român după revoluție. Au fost doar
”cârpeli” ale codurilor sau legilor, făcute pe genunchi, care
produceau confuzie în aplicare (lucru care se întâmplă și astăzi)
aruncând societatea românească într-o negură comparabilă cu cea a
Evului Mediu.
Refuz să cred că o țară cum este România, cu persoane
pregătite la un nivel de excelență, nu este capabilă să emane o
legislație modernă în toate câmpurile și care să confere
cetățenilor ei JUSTIȚIE. Justiție pentru România înseamnă liniște,
siguranță, modernitate și evoluție. Înseamnă reguli clare pentru
toți, adaptarea la unele vremuri care sunt schimbătoare și provoacă
incertitudine.
Fără a intra mult în detalii, menționez aici o opinie proprie,
în baza observațiilor făcute direct la sursă și sunt un fragment
important din ceea ce numim sistem de justiție. Niciodată nu am
văzut avocatura la un nivel așa de scăzut și nu mă refer la
pregătirea colegilor avocați, ci la faptul că legislația i-a trimis
ușurel la coșul de gunoi al justiției: unii magistrați care îi
tratează cu lipsă de respect, condiții în sălile de judecată
inumane, acces la informații restricționat, o regularizare a
profesiei antică și o legislație care îi pune pe o treaptă
necorespunzătoare în sistemul național de justiție. Deși
avocații sunt motorul unei societăți juste, sunt
primii care platesc prețul unei societăți bolnave, cuprinsă de
febra de a critca, de a nu asculta și de a crucifica. Și avocatul
român trebuie să se supună unei legislații mai proaste decât cea
din vremea dictaturii, care se schimbă lunar prin diverse acte
legislative fulminante. Legislație pe care trebuie să o explice
logic clientului său, deși de multe ori logica nu există.
Demnitatea profesională s-a asociat astfel inutilității. Nu este
avocatul pledant cel care conduce tehnic un proces: este sistemul
de justiție strâmb, incoerent și dezarticulat cel care își impune
punctul de vedere prin sentințe absolut surprinzătoare. Nu triumfă
justiția ci cutuma postdecembristă. Iar dacă avocatul român
continuă să stea în picioare se datorează faptului că este un
supraviețuitor în apele tulburi ale unui sistem lipsit de coerență.
Așteptând ziua cea mare: când va exista suficientă viziune pentru a
se pune ordine într-un sistem haotic.
Însă cel care plătește prețul suprem al dezordinii legislative
este justițiabilul. Cel care de o formă involuntară (de cele mai
multe ori) se vede nevoit să se apere în justiție și nu are absolut
nicio garanție de un proces echitabil. Ci are parte de un sistem
prăfuit care își are baza în calculatoare cu sistem de operare
Windows 95 precum codurile legislative românești actuale. Și in
care sentințele depind de la o judecătorie la alta.
Dacă reușim să modernizăm justiția, să dăm avocaților locul pe
care îl merită, magistraților să le conferim garanții dar și
responsabilități, să adoptăm Coduri moderne și juste, dacă
reglementăm principalele instituții de drept conform zilelor în
care trăim, putem să accelerăm către modernitate. Iar cei care
trebuie să o facă, dar nu știu, le recomand să întrebe. Se vor lovi
de surprize; plăcute.
