Indragosteala e mereu frumoasa si absolut intotdeauna protagonistii sunt luminosi si buni unul cu celalalt. E regula confirmata si rasverificata, iar unele indragosteli se transforma in dragoste si juraminte cu mana pe inima si gura pe organe excitabile.
Am cunoscut, in peregrinarile ciupercoase, tot soiul de oameni. Iar, dintre ei, recent am dat peste imaginea internauta a unuia despre care imi amintesc ca era cel putin dubios. Un pierde vara si imprastietor de suflet propriu, un narcoman care-si vanduse canapeaua si se pisase pe tablouri, care-si hranea motanul cu mancare de 10 ori mai scumpa decat pe sine, un barman pasionat si introspect terifiat de gandurile-si. Dupa 6/7 ani, regasit in virtualia, are poza de profil cu bebelanul ajuns la cativa anisori si tot profilu-i musteste de sucuri naturale si imbratisari de familie.
Mai stiu mandre cochete si vadit neindemanatice-ntr-ale gospodariei care, dupa ce si-au cunoscut dragostea, isi asorteaza manichiura cu sortul de bucatarie si pletele le miros mai degraba a ceapa prajita decat a parfumurile scumpe alese candva dupa trend.
Si, mai peste cei de mai sus, vad oameni de bun simt cu cel putin 100 de carti citite, politeturi educate si priviri istete transformati in calai ai jumatatii alese dupa testari indelungate. Cum au reusit sa se metamorfozeze din fluturi in omizi mancatoare de proaspat si viu e peste puterea mea de intelegere.
Si stau si ma intreb care e explicatia. Care e, de fapt, rolul dragostei: ne modeleaza si ne transforma dupa chipul si dorintele jumatatii perfecte sau ne jupoaie straturi din carcasa pe care am luptat atata s-o construim pentru ca lumea sa ne accepte si sa ne confirme ca fiinte sociale?