Sunt in razboi. In razboi cu mine. Cu mine, cea indaratnica.
Dupa cea mai crunta depresie pe care am simtit-o pana in elasticul sosetelor, cand primeam 3-4 telefoane pe zi de la mama si cateva ingeri de prietene ca sa ma verifice daca nu mi-am despicat venele, am reusit sa depasesc momentul cu valeriana si am ajuns intr-o rascruce. Una dureroasa si nedumerita, dar care macar ma lasa sa simt. Pentru prima data ma vad din afara. Ma simt spectator si actor al propriei existente. M-am descusut de toate acoperamintele si retusurile artificiale intr-atat incat, daca n-as fi obligata de codul vestimentar de la lucru, as umbla in chiloti toata ziua fara nicio remuscare. M-am descoperit mai buna decat credeam ca sunt, mai atenta la vecinatati, mai vigilenta in analiza si, mai presus de toate, mai permisiva. E confortabil sa asist cu doar jumatate de ochi la desfasurarea de forte din juru-mi fara sa ma incarc cu fiecare emotie. Da. Asta sunt: emotionless.
Si 6 kgless.