Abia ce s-a mijit de ziuă, iar strada Panaceului arată precum un vis bacovian. Frunzele au început să renunțe la îmbrățișarea copacilor, iar arămiul potolește marasmul lunilor lungi de vară. Astă primăvară fotografiam aici magnoliile ce se ițeau printre gardurile impunătoare, de metal. Ce spectacol!

La numărul 8, în fața unei case micuțe și cochete ce pare că s-a născut odată cu prima respirație a secolului trecut, câțiva oameni formează un șir indian și au pe chipuri o expresie care trădează entuziasmul și totodată anxietatea.

Pe ușa de la intrare scrie : “Dragi prieteni, zâmbiți și scăpați de orice grijă, căci specialiștii noștri au soluția pentru toate dorințele dumneavoastră! Toate visurile pe care le credeați imposibil de realizat se vor rezolva aici. De reținut : noi nu credem în bani, așa că plata se va face în Timp. Vă mulțumim! Semnat, Conducerea”

Un domn aflat între vârste, cu părul de culoarea norilor, intră primul și intreabă :

– Sărut mâinile! Înainte de toate, îmi spuneți vă rog ce înseamnă plata în Timp?

– Sigur că da. Plata în Timp presupune ca noi să vă ajutăm cu împlinirea unei dorințe, iar plata să reprezinte o parte din Timpul dumneavoastră. Haideți să facem un calcul, ca să vă fie și mai ușor să înțelegeți. De ce ați venit aici? Care este dorința dumneavoastră?

După ce mustăcește și se gândește preț de 2-3 secunde, domnul spune:

– Păi mi-aș dori un televizor precum acelea din vitrinele din centru. Știți, eu nu am avut niciodată televizor modern.

Domnișoara de la ghișeu răspunde prompt:

– Înțeleg. În acest caz, noi vă putem oferi televizorul, iar dumneavoastră va trebui să ne oferiți nouă 1 oră din cele 24 pe care le aveți în acest moment. Adică ziua dumneavoastră va avea de acum înainte 23 de ore.

– Pentru totdeauna?

– Exact

– Domnișoară, nu știu ce să zic, este pentru prima oară când aud despre așa ceva. Pe de altă parte, am și eu o vârstă și oricum nu mai am prea multe bucurii. Știți cum e, copiii au plecat, am rămas doar eu cu soția, iar zilele noastre trec destul de greu și plictisitor … Haideți să semnăm! Cu o oră în sus și cu una în jos, tot aia e …

La ieșire, toți cei din rând se uită cu uimire și speranță la acest fericit care pleacă spre casă cu un televizor imens în brațe. În sfârșit, dorințele lor se pot împlini. Soarele pare că răsare în sfârșit pe strada lor.

Rând pe rând, oamenii intră și ies. Unii mai fericiți, unii nu prea. O doamnă la vreo 70 de ani flutură bucuroasă un bilet dus-întors pentru o vacanță de lux într-o stațiune unde urmează să aibă parte de tratamente și relaxare. Pentru acesta a plătit 2 ore și jumătate. Un domn de aproximativ 40 de ani iese nervos mormăind “auzi la ăștia, 4 ore pentru o mașină”. Un puștan de liceu nu își poate încăpea în piele după ce a reușit să obțină acel smartphone mult visat, pe care cei mai populari elevi îl aveau deja. Unde mai pui că a costat doar 30 de minute.

O doamnă îmbrăcată elegant, un pic cam abătută, spune că și-ar dori să aibă un nas mai mic și să se bucure atunci când se privește în oglindă.

– Uitați cum facem, luați această oglindă și în fiecare dimineață după ce vă treziți încercați să pictați sau să desenați un autoportret. Câte puțin în fiecare zi.

– Dar este spartă ..

– Tocmai. De ce trebuie să vă priviți convențional? Privirile celor din jur sunt limitate – nu pot observa abstractul și frumosul unic al fiecăruia. Sunteți unică. Simțiți-vă ca atare!

– În regulă … Cât mă costă?

– Nimic. Bucurați-vă de Timpul dumneavoastră cu dumneavoastră.

– Mulțumesc! O zi bună! …

Este deja trecut de ora prânzului, iar coada începe să se micșoreze. La ora 16:00 urmează ca distribuitorii fericirii să își incheie programul. Nu am nimic de făcut astăzi, iar toată treaba asta cu fericirea m-a făcut curios. Credeam că am auzit toate bazaconiile posibile, că am văzut tot ce era de văzut, dar se pare ca este întotdeauna loc pentru un pic mai mult. Sau poate că sunt doar preconcepțiile mele. Poate că oamenii ăștia chiar devin mai fericiți. Cine sunt eu să dețin adevărul absolut?! …

Nu cred că au trecut 5 minute și a apărut în prag un domn înalt, slab, cu spatele încovoiat precum o salcie în căutarea amintirii unui mal, pe chipul căruia pare că oboseala și deznădejdea au pus gaj și au câștigat. Privirea sa este goală, ochii se ascund undeva în adâncurile orbitelor și strigă încet după ajutor, prea rușinați pentru a fi auziți de cineva. Fruntea ii este plină de valuri uscate ce au încetat de mult să se mai întoarcă în larg. S-au spart la mal și au rămas acolo, să sape pentru veșnicie în nisipul cândva delicat.

Alături de acest bărbat se află o mogâldeață de vreo 6-7 ani, cu zulufi aurii și un zâmbet rătăcit pe undeva prin memorie.

– Bună ziua! Bine ați venit! Cu ce vă putem ajuta?

– Bună ziua! Vă rog să mă scuzați, sunt un pic nedumerit, chiar nu știu ce să spun… Fiica mea a insistat să venim, zice că în cartier toată lumea vorbește despre dumneavoastră… Am înțeles că puteți rezolva anumite probleme, dar mai mult de atât nu știu. Vă rog să mă credeți că nu am mai avut puterea de a o refuza.

– Nu este nicio problemă, înțelegem.

Tatăl află toate detaliile despre modalitatea în care funcționează lucrurile, după care este rugat să o lase pe fetiță să își exprime doleanțele.

– Dumneavoastră împliniți dorințe?

– Sigur. Care este cea mai mare dorință a ta?

Fetița pleacă ușor capul, își lasă privirea să atingă în gând mâinile crăpate, cu degete lungi și ușor strâmbe ale tatălui, după care șoptește :

– Mi-aș dori o îmbrățișare de mamă.

– Poftim? Cei doi adulți care stăteau în dreapta și în fața sa au rămas pentru o secundă uimiți de ceea ce părea că au auzit.

– Îmi este dor de mama mea. Tata mi-a spus că s-a dus lângă Doamne-Doamne și că acum are grijă de mine, dar mie îmi este dor de ea și aș vrea să o îmbrățișez.

– … Înțeleg. Povestește-mi un pic despre mami. Cum îți amintești de ea?

– Mami era frumoasă și bună. Avea mereu grijă de mine și îmi spunea povești. Mă îmbrățișa în fiecare zi și îmi spunea că mă iubește. Cel mai mult îmi plăcea când ne jucam împreună. Ne prefăceam că bem ceai și mâncăm prăjituri și spuneam că suntem două prințese.

Câteva mărgele sărate încep să părăsească ochii mici și căprui și să se prelingă pe obraji, spre buzele subțiri și triste. Tatăl se abține cu greu să nu izbucnească și el. Doamna agent este vizibil tulburată și se oferă să o îmbrățișeze pe fetiță. Nu se aștepta ca cineva să îi ceară îndeplinirea unei astfel de dorințe. Majoritatea oamenilor erau în căutarea unor împliniri cât mai frivole cu putință.

– Ești o fetiță minunată și sunt sigur că mama ta chiar are grijă de tine de acolo de lângă Doamne-Doamne. Tatăl tău are dreptate. Și stiu sigur că tatăl tău este astăzi cel mai bun prieten al tău, iar atunci când vei avea nevoie de un sfat sau o îmbrățișare el va fi cel mai fericit să ți le ofere. Eu din păcate nu pot face mai mult pentru tine, dar îți mulțumesc că ai fost curajoasă și ai povestit despre ceea ce simți. Îți doresc să fii fericită.

Copila și tatăl pleacă și lasă în urmă o tăcere grea, sepulcrală. Toți agenții se uită unii la alții și nu știu ce să spună și cum să își continue activitatea.

Este ora 16 fără câteva minute, iar angajații se pregătesc să părăsească birourile. Afară, oamenii care așteptau la coadă au dispărut, arămiul își păstrează vigoarea, iar vântul suflă molcom, pornind un mic dans al frunzelor căzute pe asfaltul letargic.

În pragul ultimelor tresăriri ale orei 15, exact când minutarul și secundarul se pregătesc să se ascundă unul în spatele celuilalt în dreptul poziției Nordului, apare un rătăcit în curtea casei. A alergat câteva sute de metri pentru a ajunge la timp, abia își mai controlează respirația, iar în dreptul pieptului își ține cu o mână pălăria, lăsând să se vadă câteva plete unduite după urechi. Are o mustață deasă și ușor grizonată care îi acoperă în întregime buza superioară. Este mic de statură, cu o constituție mai degrabă aldină. Mersul îi este împleticit, dar nu pare să vină de la cârciumă. Piciorul stâng are un șchiopătat ce conturează câteva văicăreli, dar întârziatul dă dovadă de o fervență în totală antiteză cu muzica sa exterioară, pe care nu o lasă să se audă decât în surdină.

– Bună ziua!

– Bună ziua, dragă doamnă! Îmi puteți acorda vă rog câteva minute? Am ceva foarte important de spus.

– Din păcate acum suntem la finalul programului, dar dacă durează, după cum spuneți, câteva minute, putem lua loc pe băncuța aceasta și îmi povestiți în mare care vă este aleanul, iar mâine dimineață reveniți la noi și vă ajutăm cu cel mai mare drag.

– Perfect. Mulțumesc!

Cei doi se așază pe băncuța din curtea interioară și pornesc în călătorie.

– Dragă doamnă, problema mea este că am niște dureri crunte de picior de ceva vreme. Să tot fie ani buni de când au început…

Doamna agent a acordat în acel moment, fără să realizeze, o atenție sporită piciorului șchiop al interlocutorului său.

– Ah, nu acela, doamnă. Nu mă doare piciorul ăsta. Piciorul meu stâng este doar o reprezentare fizică, ceva efemer, ceva absolut lipsit de orice substanță sufletească. Pe mine mă doare piciorul versului, doamnă.

În acel moment, doamna care tocmai își incheiase programul și voia să ajungă acasă a realizat că va fi o discuție mai lungă decât și-ar fi dorit in acea clipă, însă totodată se simțea copleșită de o curiozitate nemaipomenită, așa că nu a spus nimic, ci doar a ascultat.

– Unde s-au dus verbele? Unde s-a dus ritmul? Spre ce meleaguri necunoscute au plecat inversiunile și pauzele? În ochii mei, poezia a devenit aproape de nefrecventat. Totul este o înșiruire de epitete redundante, un circ împânzit de comparații și interjecții de slabă factură. Este o catastrofă provocată de acești filfizoni care astăzi sunt interesați exclusiv de concretul imediat. Misterul a devenit o glumă proastă, oamenii l-au vândut pe 2 bani și acum se bucură la tot felul de spectacole grețoase unde totul este rapid, la vedere, facil. Ce s-a ales de specia noastră? Nu ne mai bucură o floare, nu ne mai bucură un răsărit, nu ne mai bucură tresărirea unei buze, mirosul ploii sau oftatul unui pom care ne iartă an de an și înflorește pentru ca noi să fim fericiți.

Poetul acesta rătăcit ține acum un monolog. Auditoarea sa este complet absorbită de gândurile lui, care se transformă încet în gândurile ei. Fiecare cuvând rostit de el amplifică și mai mult necuvintele ei.

– Astăzi, poezia a devenit un refugiu pentru toți avarii care, după ce că sunt avari, mai sunt și agramați. Poezia de astăzi abundă în pleonasme, anacoluturi și acorduri aruncate prin beciurile gândirii unora care se erijează în profeți sau mistici salvatori. Toți vorbesc despre well-being, toți vor să ne învețe cum să trăim bine, iar noi picăm în capcană și căutăm ceea ce credem că ne lipsește. În loc să vrem să trăim și atât, noi vrem întotdeauna să devenim ceva, să ajungem undeva, să ne schimbăm. Nu degeaba se spune că dușmanul binelui e mai binele. Cândva am auzit că “medicamentul face boala să existe”. Eu consider că această afirmație este mai degrabă adevărată. Uneori privesc acul busolei indicând Nordul, dar apoi mă întreb Nordul cui?! Societatea noastră este incapabiă să păstreze o anumită direcție sau să respecte câteva principii simple. Onestitatea a devenit un defect sau o slăbiciune, adevărul nu mai este adevăr dacă ofensează pe cineva, hoția este o virtute, iar de dragoste am învățat să ne ferim, de teamă că am putea suferi. Piciorul versului meu pare să aibă propria sa rațiune. Refuză cu îndârjire să coopereze cu restul corpului. Toate acele epitete, toate acele comparații de dinainte, toate rimele, fie ele îmbrățișate sau nu, formează un întreg olog. Piciorul pășește strâmb pe asfaltul meu liric. Ce valoare mai are frumosul într-o lume în care kitschul devine plăcere nevinovată? Și cât de mult mai suntem dispuși să apărăm cuvântul într-o lume în care câteva onomatopee distonante sunt de ajuns pentru a hrăni atenția și curiozitatea copiilor noștri? Am obosit … Vă rog tare mult să mă scuzați, v-am răpit atât de mult Timp cu vituperările mele. Sper din suflet că nu am fost insolent, dar am găsit în dumneavoastră un ascultător extraordinar și am dat frâu liber graiului, precum un condamnat în fața ultimei dorințe inaintea execuției …

S-a făcut întuneric. Pe cer au apărut câteva stele timide, iar cei doi interlocutori au părăsit împreună curtea. Poetul a plecat spre apus, exersând în șoaptă câteva măsuri ale unor versuri încă nenăscute, iar doamna agent, cu gândurile amestecate și inima împachetată precum o bomboană în pomul de Crăciun, spre răsărit. A doua zi alți oameni vor dori să obțină telefoane și televizoare în schimbul câtorva minute sau ore, dar măcar avem certitudinea că, pentru moment, mai putem păstra o fărâmă de speranță în suflete. Poeții încă sunt printre noi. Mai rămâne să găsim împreună un leac pentru durerile de picior de vers …

(Am scris acest text pentru a participa la un concurs de proză scurtă. Din păcate nu a fost ales printre textele finaliste, dar eu sunt fericit și așa. Măcar a fost un exercițiu bun și am șters cu această ocazie praful de pe creion.)