Să fi trecut vreo 10 minute de când s-a auzit. Un foșnet ciudat, precum o bătaie de aripi, a străbătut bezna din spatele meu. Deocamdată nu văd pe nimeni, dar inima începe să îmi atingă coastele. Resimt un marasm indomptabil, iar cortexul vituperează orice formă de logică – de ce naiba mai sunt aici?! Podeaua este un pic dezacordată, ori pașii mei s-au împiedicat de un mi bemol. Dar cine mai are timp pentru muzică?! Nu-i de ajuns câte tăceri distonante sunt în lume? Cioran zice : “Muzica este refugiul sufletelor pe care le-a rănit fericirea”.

Mă întorc brusc spre ceea ce pare a fi o privire înzorzonată care nu se poate vedea, ci doar simți. Tavanul, pereții, ferestrele, totul este învăluit într-o ceață imuabilă. Să fi ajuns oare în Niflheim! Nu cred, altfel ar fi trebuit să o găsesc pe Hildr până acum. De jur împrejur se pot observa câteva oglinzi. E ciudat că nu mă pot vedea �