Să fi trecut vreo 10 minute de când s-a auzit. Un foșnet ciudat, precum o bătaie de aripi, a străbătut bezna din spatele meu. Deocamdată nu văd pe nimeni, dar inima începe să îmi atingă coastele. Resimt un marasm indomptabil, iar cortexul vituperează orice formă de logică – de ce naiba mai sunt aici?! Podeaua este un pic dezacordată, ori pașii mei s-au împiedicat de un mi bemol. Dar cine mai are timp pentru muzică?! Nu-i de ajuns câte tăceri distonante sunt în lume? Cioran zice : “Muzica este refugiul sufletelor pe care le-a rănit fericirea”.

Mă întorc brusc spre ceea ce pare a fi o privire înzorzonată care nu se poate vedea, ci doar simți. Tavanul, pereții, ferestrele, totul este învăluit într-o ceață imuabilă. Să fi ajuns oare în Niflheim! Nu cred, altfel ar fi trebuit să o găsesc pe Hildr până acum. De jur împrejur se pot observa câteva oglinzi. E ciudat că nu mă pot vedea în niciuna dintre ele. Una reflectă un cuier plin, deasupra căruia stă un corb. Într-una văd un ceas fără curea. Minutarul aleargă cu fervoare, iar secundarul pictează elucubrații redundante și rămâne suspendat precum sentința dintr-un proces de conștiință accidental. În partea opusă a încăperii, lumina care lovește oglinda se întoarce și trasează o diagonală perfectă peste praful de deasupra tălpilor mele. Raza de lumină pare să devină elastică, iar un copil cu ambele picioare julite o folosește pe post de coardă.

Plămânii-mi dau semnalul. Adam pare să scuture copacul, căci mărul stă să cadă. Frizez catatonia. Cu un ultim efort, edulcorez acmeea printr-un citat de Yalom sau Andrew Solomon, nu mai știu exact. Mă târăsc cât pot de tare. Ajuns afară, trântesc ușa. In jurul clanței apare mesajul : “Draft saved”. Poate voi reuși altădată să public …