Te văd câteodată atât de aproape încât îmi este teamă să respir; mă tem că pieptul meu s-ar putea arunca prin inspirație spre trupul tău și ți-ar putea șterge nemurirea pictată cu acuarele imaginare de jur împrejurul amintirii tale. Îți simt necuvintele adâncindu-se în cordul meu dezorientat precum un verb ce și-a pierdut versul …

Mă obsedează tăcerea pe care o strigi cu fiecare gând pe care îl înalț spre tine.

Te strâng atât de tare în brațe încât bătăile inimii tale, odinioară dansând pe coastele unui Mutulică împiedicat și peltic, se smucesc și se preschimbă în strălucirea unei poze în care zâmbetul tău pare că a înțeles – atât de devreme – că frumusețea sa nemărginită depinde de veșnicia născută într-o după-amiază de octombrie.

Îmi este dor de tine.