Atâta vreme, atât de multe măști purtate
ne-au apropiat strident și fals, cu fericiri plimbate
din gară-n gară, spre a atinge destinații nemaiaflate
crezând, în ignoranța noastră, că le știm pe toate –
dureri, tăceri, gânduri, simțiri, poveri și-o sumedenie de păcate –
pe care fiecare le agață pe perete, la niveluri ferecate,
unde niciun ochi nu poate-ajunge prin metode agreate
de conștiința umană, care se sufocă sub condiții limitate;
azi ne-mbrățișăm prin urlete și gânduri alterate,
observăm intenții clare de asasinat în toți și-n toate,
ne erijăm în ființe superioare, cu abilități atât de minunate
și totuși zâmbetele noastre-s astăzi disparate,
nu prezintă nicio noimă, relaxările ne sunt disperate;
“și totuși există iubire”, dar șoaptele ne rămân aruncate
pe-un munte-ndepărtat, pe care niciun picior nu-l va străbate
“și totuși există blestem”, în gând, în privire și-n fapte,
în groapa pe care singuri o adâncim, cu distanțări deșănțate,
“dau lumii, dau lumii de știre” că valurile-mi sunt întunecate
“iubesc, am curaj și mă tem”, iar versurile mele, iată, sunt îngenuncheate …