Urmarind “Prietena mea genială”, am observat o referință la adresa lui Samuel Beckett, mai exact asupra lucrării “All that fall” (cred), din volumul său complet de opere de teatru. De mulți ani mă pasionează teatrul, dramaturgia, condiția umană, eu însumi fiind de părere ca poate aș face “casă bună” pe o scenă de teatru, căci mă surprind adesea imaginându-mi scenarii și nu doar atât – am o pasiune pentru scenariul decăderii, al descompunerii, al risipirii, o oarecare nonșalanță în fața sfârșitului. Totul e sortit pieririi, deci ce mai contează frica prezentului? M-aș deda exteriorizării întru totul, fără secrete, spre înălțarea celor mai ascunse urlete ale existenței … “Teatrul meu” ar fi o disperare si o sfârșeală ambulantă, o pleoapă închisă peste vidul frumos mirositor, o catatonie cu un zambet tâmp. Un Joker fad, dramatic și răzbunator doar contra lui însuși. Dar probabil nu o voi face niciodată, căci intervine complexul vârstei, al imposibilității de integrare, al fricii de noi începuturi ș.a.m.d.