Am mai scris despre minciună – despre împărțirea auto-delimitatoare prin calitatea intenției, în mici minciuni nevinovate, nesemnificative și adesea considerate utile și în așa-numite adevăratele minciuni, menite să înșele, să ascundă responsabilitatea pentru anumite consecințe neplăcute, să rănească pe cineva.
Problema nu este nouă – mulți s-au gândit cum să justifice folosirea minciunilor în anumite situații, fără a-și asuma, măcar pentru sine, condiția de ființă mincinoasă. Un om integru poate minți uneori? Care ar fi limitele între care ar trebui să se mențină, pentru a se putea considera totuși un om integru?