sursa foto Edictum Dei
Când ne gândim la tensiunea dintre libertate și har, dintre legalism și maturitate creștină, există temerea legitimă ca nu cumva să fim mai legaliști decât Domnul Isus.
”Nu știu alții cum sînt”, vorba clasicului, eu vorbesc numai în dreptul meu: eu trebuie să fiu mai ”legalist” decât Isus! Nu am încotro! Pentru că Dânsul este Dumnezeu deplin și Om deplin, iar eu sunt numai om și sunt încă în carne păcătoasă. El a fost întru totul la fel ca și noi, dar fără păcat; noi avem nădejdea că vom deveni asemenea Lui, sfințiți fiind de păcat, dar numai în noua creație, în noul trup, în conformitate cu 1 Corinteni 15.
În ”umblarea mea prin lume” mă ajută decizia de fi mai strict cu mine decît va fi fost Domnul cu Sine. Spre exemplu, Domnul Isus a luat masa cu vameșii și curvele, eu aș lua masa numai cu valutiștii și cu vameșii. De ce? Pentru că sînt un om slab. Domnul Isus a acceptat să fie spălat pe picioare de o femeie, care L-a șters cu părul ei bogat. Eu n-aș putea celebra un asemenea act de slujire, pentru că sînt un om slab. Domnul Isus a mîncat și a băut cu oamenii căzuți, eu n-aș putea sta în compania dependenților de droguri prea multă vreme, pentru că sînt un om slab. Sînt ușor de contaminat și cad în categoria celor care pot confirma faptul că prieteniile rele strică obiceiurile bune. Sînt foarte multe situații în care îmi imaginez că Mîntuitorul meu ar rezista la tentații, fiind Sfînt și cu totul fără păcat. Sînt mult mai multe situații în care nu mă pot imagina fără să suport greutatea ispitelor de tot felul, chiar fără să fi căzut în păcat, dar cu sufletul primejduit deja.
În mine văd două forțe care trag potrivnic una față de cealaltă, așa cum spunea Apostolul Pavel: ”binele pe care vreau să-l fac nu-l fac și răul pe care nu vreau să-l fac, iată ce fac!” Sau în altă parte: ”mă port aspru cu trupul meu… ”.
Rigoarea, disciplina, sobrietatea, abstinența, rînduiala sînt trăsături de caracter care stau bine unui urmaș al lui Cristos, iar înfrînarea poftelor este parte din Roada Duhului Sfînt. În toată istoria creștinismului, de la patrologia timpurie pînă la sfinții contemporani ai închisorilor, calea sfințeniei a fost mai degrabă presărată cu înfrînări și restricții decît cu dedulcire și confort.
Am sperat că, odată cu înaintarea în vîrstă, îmi va fi mai ușor, și acolo unde ar fi trebuit să fiu mai aspru cu mine în tinerețe, acum, la bătrînețe, îmi voi permite să fiu mai relaxat. Nicidecum! Am observat că tocmai în acele domenii în care am fost slab în tinerețe, acum îmi este și mai greu să pun stavilă pornirilor. Dacă înainte eram ispitit cu episoade de mînie, acum, mai ales după slăbirea nervilor prin multiplele traume fizice, barajul crapă. Irascibilitatea devine mînie; lipsa de măsură devine lăcomie; slobozenia la gură poate deveni logoree; lipsa de înfrînare poate deveni indecență, lipsa de ocupație poate deveni lenevire; lipsa bucuriei poate deveni acreală; lipsa de empatie se poate transforma în cruzime. De ce? Pentru că odată cu înaintarea în vîrstă se întîmplă două lucruri: anumite defecte pe care nu le-am curățat la vreme cresc în neorînduială și se amplifică, precum crengile copacilor neîngrijiți și apoi, în al doilea rînd, odată cu trecerea timpului, frîiele ni se uzează, putrezesc și se rup. Fiara dinăuntru a inimii lipsite de disciplină scapă și își face de cap.
Citește întreg articolul AICI pe Edictum Dei
