Hubby s-a apucat din nou de citit. Să vedem ce ne mai povestește.

Dilema omnivorului este o carte de succes, o carte care ne-a inspirat realmente, care ne-a deschis noi orizonturi și care ne-a răspuns la multe întrebări, într-o manieră simplă și precisă.

În ultima vreme, chiar am încercat să fim mult mai atenți la ceea ce mâncăm, să gătim cât mai natural, mai neprocesat și să ne documentăm puțin înainte de a consuma un anume aliment, citind cu atenție etichetele produselor pe care le cumpărăm.

Fără să ne dăm seama, ne frământau două din întrebările care stau la baza aceste cărți:

“Ce trebuie să mâncăm?”

“Ce mâncăm de fapt?”

Autorul Michael Pollan începe să ne relateze aventura sa inițiatică, pornind de la imaginea perfectă a unui hypermarket, cu raioane mari, așezate în mod strategic, pline de produse care mai de care mai variate, raioane care niciodată nu sunt goale, oricâți clienți ar fi prezenți, dar și pornind de la curiozitatea: “Cum au ajuns toate aceste produse acolo?”.

Cartea Dilema omnivorului este structurată în trei părți, corespunzătoare lanțurilor trofice propuse de autor: industrial, organic și vânătoresc-crescut.

Lanțul trofic industrial este explicat plecând dintr-un lan de porumb, din Iowa, și sfârșindu-se cu un prânz în familie mâncat la McDonald’s, în timpul unei plimbări cu mașina. Nouă imaginea finală ne-a creat o senzație de déjà-vu… Ups!

Am aflat multe istorioare despre porumb și implicațiile acestuia în alimentație, despre rolul de “plantă protocapitalistă”, în sensul unei monede de schimb. Ajungând în secolul XX am găsit și informații despre apariția speciilor hibride (care determinau productivitatea superioară, dată fiind capacitatea de adaptare a porumbului, putând fi plantată de patru ori mai mult pe aceeași suprafață) și despre folosirea îngrășămintelor chimice pe bază de azot (după al doilea Război Mondial).

Toate aceste schimbări au adus pe piață o supraofertă de porumb, fapt ce a condus la scăderea masivă a prețurilor. A fost introdus conceptul de “porumb marfă”, pierzându-se astfel legătura dintre producătorul de hrană și consumatorul final, și lăsând loc industrializării.

Michael Pollan și-a continuat călătoria, urmărind drumul porumbului și modul cum acesta ajunge să fie consumat de către un juncan dintr-un combinat zootehnic. Cu toate că prin natura lui, acesta este un animal erbivor, juncanul este silit să mănânce porumb, fiind îngrășat forțat și obligat să consume medicamente, pentru a putea supraviețui schimbărilor, ulterior, fiind sacrificat și trimis pe mesele noastre la un preț cât mai mic.

O altă etapă în industrializarea porumbului este prezentată ca fiind descompunerea acestuia prin procedeul măcinării ude – o versiune industrială a digestiei – într-o mulțime de substanțe, pe care acum mi le amintesc de pe etichetele produselor: acid citric, acid lactic, gumă de xantan și altele.

Totodată, m-a frapat faptul că marii producători de sucuri acidulate Coca Cola și Pepsi (pe care nu le mai consum de ceva vreme și vă recomand și vouă același lucru) folosesc încă din 1984 siropul de porumb în produsele lor, în locul altor îndulcitori. De ce? Pentru că este foarte ieftin!

În final, cum vă spuneam, este explicată senzația plăcută, cauzată de șocul de carbohidrați și grăsimi ce inundă creierul într-o baie de substanțe chimice, după ce consumăm o masă la McDonald’s.

Suntem ceea ce mâncăm, iar această parte industrială din cartea Dilema omnivorului mie unul mi-a arătat și latura mai puțin cunoscută a lucrurilor, fiind evidențiat procesul tehnologic al mâncării de la prima verigă (fermierul), până la valorificarea produsului finit, dar și toate implicațiile acestui proces: poluare, decizii politice, factori umani și multe altele.

Recomand! Cartea o găsiți aici. Va urma!