| Ana-Veronica Mircea |
"E omul timp? E timp în fiecare om?"
A fost vreodată sub al lumii dom
de ceață sau de limpede albastru
timp fără om ca pe oricare astru?
E timp dacă nu-i nimeni să-l măsoare
sau de nu-i pune nimeni semn de întrebare?
Dacă nu-i gând să-ncerce să-l cuprindă
sau inimă ce clipa să i-o prindă
într-o bătaie liniștită sau grăbită,
ori pleoapa în secusă negândită?
În noaptea fără lună și fără niciun nor
privind uimit înaltul cu-al stelelor sobor
știi că lumina lor statornică și rece
de-o vârstă-i cu Pământul sau poate-l și întrece.
Coboară prin nimicul care desparte lumi.
Tu crezi că știi ce-i timpul și poți să ți-l asumi,
dar ce îți e mereu și ce lor totdeauna?
O clipă crezi că ești cu stelele totuna.
Același praf, aceeași flacără ce-animă
și miezul lor, și gândul tău cu rimă,
același fulger străbătând prin vers
și prin nemărginiri de sens în Univers.
O clipă... și ești pulbere de stele
prin gândurile cui te-aseamănă cu ele...
Dar fără ochiul care pierde clipa
și își asumă resemnat risipa
timpul nu are parcă niciun rost
"E timp în fiecare om? A fost?"
(2020)
