Poţi spune uşor că universul n-are nici un rost. Nimeni nu se va supăra.- Dar afirmă acelaşi lucru despre un individ oarecare; el va protesta şi va lua chiar măsuri spre a te sancţiona.

Aşa suntem cu toţii : ne scoatem din cauză când e vorba de un principiu general şi nu ne e ruşine să ne izolăm într-o excepţie. Dacă universul n-are nici un rost, scăpat-am careva din blestemul acestei osânde?

Tot secretul vieţii se reduce la atât: ea n-are nici un rost; fiecare din noi găseşte însă unul.

Singurătatea nu te învaţă că eşti singur, ci singurul.

Dacă ar prinde glas agitaţia surdă din mine, fiecare gest ar fi o îngenunchere la un zid al plângerii. Port un doliu din naştere - doliul acestei lumi.

Trebuie să ai spiritul unui sceptic grec şi o inimă de Iov ca să încerci sentimentele în ele însele: un păcat fără vină, o tristeţe fără motiv, o remuşcare fără cauză, o ură fără obiect...
Sentimente pure - care îşi au echivalentul în a filozofa fără probleme. Nici viaţa şi nici gândirea nu mai au - în felul acesta - vreo legătură cu timpul, iar existenţa se defineşte ca o suspendare. Tot ce se petrece în tine nu se mai poate raporta la nimic, fiindcă nu se îndreaptă nicăieri, ci se epuizează în finalitatea internă a actului. Devii cu atât mai esenţial cu cât răpeşti "istoriei" tale caracterul de temporalitate. Privirile spre cer n-au dată, iar viaţa în ea însăşi e mai puţin localizabilă decât neantul.
În dorul după absolut există puritatea unui vag, care trebuie să ne lecuiască de infecţiile temporale şi să ne servească de prototip al neîncetatei suspendări. Căci aceasta nu-i, în fond, decât deparazitarea conştiinţei de timp.
Un om lucid îşi măsoară "căldurile" la fiece pas, spectator al pasiunii proprii, veşnic pe urmele lui, abandonându-se echivoc născocirilor tristeţii sale. În luciditate, cunoaşterea este un omagiu fiziologiei.
Cu cât ştim mai mult despre noi, cu atât îndeplinim cerinţele unei igiene, care consistă în realizarea transparenţei organice. De atâta puritate, vedem prin noi. Ajungi astfel să asişti la tine însuţi...

Senzaţii eterice ale Timpului în care vidul îşi surâde lui însuşi....

Melancolia - nimb vaporos al Temporalităţii.
Sensibilitatea faţă de timp pleacă din incapacitatea de a trăi în prezent. Îţi dai seama în fiece clipă de mişcarea nemiloasă a vremii, care se substituie dinamismului imediat al vieţii. Nu mai trăieşti în timp, ci cu el, paralel lui.
Fiind una cu viaţa, eşti timp. Trăindu-l, mori împreună cu el, fără îndoieli şi fără chin. Sănătatea perfectă se realizează în asimilarea temporală, pe când starea de boală este o disociere echivalentă. Cu cât percepi mai bine timpul, cu atât eşti mai înaintat într-o dizarmonie organică.