Acum câteva zile spuneam că-n viață întâlnim oameni care ne învață și oameni care ne dezvață.
De ambele soiuri de oameni am nevoie: îmi sunt utili și mă las modelată de ei, că până și cei care mă dez-vață sunt importanți.
Singurii pe care nu-i vreau în preajmă sunt cei de la care nu am ce învăța.
Iar ăștia nu-s neapărat ignoranții, ci ignoranții-aroganți:
cei care nici nu știu, care nici nu știu că nu știu și nici măcar nu le pasă dacă află că nu știu.
O comoditate mentală pe care, uneori, mărturisesc, o invidiez.
Din sfera asta fac parte cei care nu pot pronunța cuvintele Nu știu.
De mai multe ori am avut discuția asta contradictorie cu cineva care susține că e o rușine pentru un profesor să spună Nu știu.
De tot atâtea ori i-am replicat că un profesor care pretinde că are toate răspunsurile e pentru mine în primul rând un impost...