Născut în 1852, în împrejurimile Bucureştilor, I. L. Caragiale a
scris excelente povestiri şi citeva piese de teatru care au
„revoluţionat" teatrul românesc, uşor de revoluţionat, deoarece, ca
să zicem aşa, nu exista. De fapt, el l-a creat. Prin valoarea
comediilor de moravuri şi de caractere, scrise, din păcate, într-o
limbă fără circulaţie mondială, I. L. Caragiale este, probabil, cel
mai mare dintre autorii dramatici necunoscuţi. Scîrbit de
societatea timpului său, după ce şi-a agravat dezgustul
denigrînd-o, în întreaga sa operă, cu violenţă şi luciditate,
talent şi umor, I. L. Caragiale profită de o moştenire tîrzie
pentru a se expatria la sfîrşitul vieţii sale la Berlin, unde muri
în 1912, la şaizeci de ani şi cinci luni. Refuzase, în ianuarie al
aceluiaşi an, să se întoarcă la Bucureşti pentru cele cîteva
zile
necesare sărbătoririi oficiale a celor şaizeci de ani ai săi şi a
carierei sale, căci, întrucît îşi înjurase compatrioţii, aceştia
sfîrşiseră prin a-l admira. I. L. Caragiale i-a dojenit, în opera
sa, pe comercianţi, administraţia, pe politicieni: învinuirile lui
erau îndreptăţite, fireşte.
Întrucît I. L. Caragiale frecventase, în tinereţea sa, un
club politic şi literar conservator sub egida căruia îşi publică
primele sale două comedii (O noapte furtunoasă şi Conu' Leonida
faţă cu reacţiunea), reprezentate
respectiv în 1879 şi 1880, unii au vrut să vadă în acest autor un
duşman al liberalismului, al democraţiei. Nu era adevărat decît în
parte. Mai tîrziu, Caragiale fu prietenul intim al creatorului
mişcării socialiste româneşti şi participă la manifestaţii
socialiste. În comedia sa cea mai importantă (O scrisoare pierdută,
jucată în 1883), I. L. Caragiale atacă, cu aceeaşi obiectivitate în
vehemenţă, pe conservatori ca şi pe liberali. S-a profitat de acest
fapt pentru a descoperi în opera sa simpatii socialiste, tendinţe
revoluţionare. Lucrul acesta e poate exact, pentru bunul motiv că,
neexistînd guvernare socialistă, nu avea de ce să-i poarte pică. în
realitate, pornind de la oamenii vremii lui, Caragiale este un
critic al omului oricărei societăţi. Ceea ce îl particularizează
este virulenţa excepţională a criticii sale. Într-adevăr, omenirea,
aşa cum ne este înfăţişată de acest autor, pare a nu merita să
existe. Personajele sale sînt nişte exemplare umane în aşa măsură
degradate, încît nu ne lasă nici o speranţă. Într-o lume în care
totul nu e declt batjocură, josnicie, numai comicul pur, cel mai
nemilos, se poate manifesta. Principala originalitate a lui
Caragiale este că toate personajele sale sînt nişte imbecili.
închipuiţi-i pe omuleţii lui Henry Monnier împinşi mai în adînc,
scufun-dîndu-se cu totul în iraţionalitatea cretinismului. Aceşti
antropoizi sociali sînt lacomi şi vanitoşi: lipsiţi de inteligenţă,
ei sînt, dimpotrivă, uimitor de şireţi; ei vor să „parvină"; sînt
moştenitorii, beneficiarii revoluţionarilor, ai eroilor, ai
iluminaţilor, ai filozofilor care au răsturnat lumea cu gîndirea
lor, sînt rezultatul acestei răsturnări. Trebuie desigur să profite
cineva de ea. Ceea ce e deprimant este că înseşi ideile, văzute
prin acest haos intelectual, se degradează, îşi pierd orice
semnificaţie, în aşa măsură încît, în cele din urmă, oameni' şi
ideologii, totul e compromis. Caragiale nu ia lucrurile uşor şi se
află foarte departe de un Feydeau, al cărui geniu constructor îl
are de altfel, sau de un Labiche, cu care are totuşi, poate,
afinităţi de tehnică formală. Spirit naturalist, el şi-a ales
personajele din lumea de fiecare zi, dar ni le-a dezvăluit în
esenţa lor profundă. El a făcut din ele nişte tipuri, nişte modele:
lumea a fost obligată să le admită existenţa. Toată lumea putea să
vadă, în miniştrii ţării, pe prefectul care-şi încalcă datoria din
"Oscrisoare pierdută”; în deputaţii bîlbîiţi, pe avocatul
conservator din aceeaşi piesă; în ziariştii cu mintea confuză, pe
poetul din ”Noaptea furtunoasă”; în micii rentieri, pe conu'
Leonida.
Văzute mai de aproape, şi mai întîi în înfăţişarea lor
locală, lucrurile devin şi mai grave. La ieşirea dintr-un ev mediu
balcanic ce se prelungise în provinciile româneşti pînă la mijlocul
secolului trecut, ţara intra, dintr-o dată, în plină Europă
liberală. Reforme rapide dădură acestei naţiuni o nouă structură
socială; o clasă burgheză se constituia, în întregime; micul
burghez, negustor îmbrăcat în uniforma gărzii civice, apărea,
identic cu confratele lui francez, cu micul-burghez universal, însă
şi mai prost. Cît despre burghezia superioară, ea nu părea deloc
deosebită de cea mică. Ignoranţa ei era mai complexă. Neînţelegînd
nimic din evoluţia istoriei, cîteva dintre aceste personaje, cele
mai puţin fericite, aveau totuşi ambiţia de a înţelege ceva din ea,
fără să reuşească : şi acest efort mental, recăzînd, istovit, în
gol, ni-l înfăţişează Caragiale, în greoaia lui strălucire. Eroii
lui Caragiale sînt nebuni după politică. Sînt nişte cretini
politicieni. În aşa măsură, încît şi-au deformat limbajul cel mai
cotidian. Ziarele sînt hrana întregii populaţii: scrise de
nişte
idioţi, ele sînt citite de alţi idioţi. Deformarea limbajului,
obsesia politică sînt atît de mari încît toate actele vieţii se
scaldă într-o bizară elocvenţă, alcătuită din expresii tot atît de
sonore pe cît de minunat de improprii, în care cele mai rele
nonsensuri se acumulează cu o bogăţie inepuizabilă şi servesc la
justificarea, nobilă, a unor acţiuni incalificabile: prietenii sînt
trădaţi „în interesul partidului”; înşelată de amantul ei, o femeie
îi aruncă în faţă cu vitriol pentru că „are o fire republicană"; se
„iscăleşte cu curaj" un denunţ anonim, trimis ministrului
conservator; eşti falsificator pentru binele patriei; vrei să fii
deputat din dragoste pentru „ţărişoara mea"; faci parte din toate
regimurile pentru că eşti „imparţial" ; nu dai posturi decît
„fiilor Naţiunii"; descoperi că un individ deocheat e vrednic de
interes „pentru că e de-ai noştri"; numai un copil al Naţiunii „are
dreptul să fie decorat, căci decoraţiile sînt făcute din sudoarea
poporului"; trebuie trimişi la ocnă „toţi cei ce mănîncă poporul";
o mică rebeliune locală „este un mare exemplu pentruEuropa întreagă
care e cu ochii aţintiţi asupra noastră"; prefectul care nu vrea
să-şi dea sprijinul unui candidat de deputat „suge sîngele
poporului"; „Papa — iezuit, aminteri nu-i prost" ; Leonida vrea o
eîrmuire care ar da pentru „fieştecare cetăţean... cîte o leafă
bună pe lună" şi sub care „nimeni să nu mai aibă drept să-şi
plătească datoriile". Există şi marile principii: „Iubesc trădarea,
dar urăsc pe trădători"; „un popor care nu merge înainte, stă pe
loc" ; „oricare popor, oricare'ţară îşi are faliţii săi... Numai
noi să n-avem faliţii noştri !". Distanţa dintre un limbaj pe cît
de obscur pe atît de elevat şi şiretenia meschină a personajelor,
dintre politeţea lor ceremonioasă şi necinstea lor funciară,
adulterele groteşti ce se amestecă cu toate acestea, fac ca în cele
din urmă acest teatru, mergînd dincolo de naturalism, să devină
absurd-fantastic. Niciodată stăpînite de un sentiment de
culpabilitate, nici de ideea vreunui sacrificiu, nici de vreo altă
idee („de vreme ce avem un cap, la ce ne-ar sluji inteligenţa", se
întreabă ironic Caragiale), aceste personaje cu conştiinţa uimitor
de liniştită sînt cele mai josnice din literatura universală.
Critica Societăţii capătă astfel la Caragiale o ferocitate
nemaipomenită. În cele din urmă ne dăm seama că nu principiile
noilor instituţii sînt combătute de Caragiale ci reaua credinţă a
reprezentanţilor lor, ipocrizia diriguitoare, dezgustătoarea
prostie burgheză, toate nişte cauze care au făcut ca maşinăria
democratică să se strice, ca şi cum ar fi fost sabotată, înainte de
a fi putut să funcţioneze, iar noua societate să fie descompusă
înainte de a fi compusă; totul se prăbuşeşte în haos. I. L.
Caragiale nu ne spune că vechea societate era mai bună. El nu crede
aşa ceva. El gîndeşte că aşa este „societatea". Totul trebuie mereu
refăcut. Autorul, în ce-l priveşte, se spală pe mîini (şi-a
interzis întotdeauna să facă altceva decît artă pentru artă) şi se
retrage în străinătate, unde nu va reuşi niciodată să cunoască
îndeajuns oamenii pentru ca ei să-i devină la fel de insuportabili
ca şi cei pe care i-a cunoscut prea bine la el acasă. ”
pg.153-156
(Eugen Ionesco, Note și contranote)
